Unul din cei mai reprezentativi jazzmeni pe care i-a dat România, mai mult ca sigur cel mai cunoscut, cel mai fecund și activ pe scenele internaționale în ultimele două decenii, Nicolas Simion, împlinește astăzi 60 de ani. Compozitor, saxofonist, clarinetist, lider al unor formațiuni de jazz, aranjeur, editor și prezent ca interpret pe circa 60 de discuri, multe din ele apărute sub eticheta companiei 7 Dreams Records pe care a creat-o în Germania, la Köln, unde s-a stabilit de aproximativ 20 de ani, brașoveanul la origine Nicolas Simion se bucură de notorietate internațională și respect printre confrații săi. Se bucură și de numeroase aprecieri favorabile în presa internațională.
Unul din criticii de jazz britanici vorbea laudativ despre felul în care Simion „sculptează cu saxofonul său sopran un sunet estic înrădăcinat în folclor, înrămat într-un cadru post-bop”, și după ce amintea că în activitatea sa din trecut a apărut pe scenă alături de mari personalități, ca saxofonistul Lee Konitz, trompetistul Tomasz Stanko și basistul Lonnie Plaxico, îl lăuda pentru „superba sa prezență scenică și talent narativ ca lider de grup”.
Cine vrea să afle în detaliu parcursul biografic și scenic al lui Nicolas Simion, are la dispoziție un amplu articol omagial, Omul cu două note în nume, scris de Florian Lungu și apărut în publicația Arta sunetelor.
Noi, la Radio Europa Liberă, postul de radio pe care, cum ne-a mărturisit, Nicolas Simion îl asculta în tinerețe, îl omagiem astăzi dîndu-i cuvîntul într-o discuție despre oameni și jazz, presărată cu extrase din compozițiile și concertele sale și ale celor pe care i-a iubit.
Nicolas Simion: „M-am născut la Dumbrăvița, e un sat lîngă Brașov, și primii ani ai copilăriei i-am petrecut la țară, am făcut școala primară acolo, primele patru clase și am ascultat mai întîi muzică populară, ce se cînta acolo, folclor. Apoi am continuat din clasa a 5-a la Brașov, la Liceul de Muzică, unde am studiat clarinetul și pianul și apoi am venit la București în 1979, la Conservator, unde am făcut secția pedagogică și din 1983 sînt liber profesionist.
Am luat lecții particulare de dirijat cu maestrul [Constantin] Bugeanu, vreo trei-patru ani; chiar am avut cîteva concerte cu Orchestre simfonice din România: Ploiești, Sibiu, Bacău etc. începusem chiar o actvitate de solist saxofonist cu orchestre; am cîntat Rapsodia de Debussy, o lucrare a maestrului Ștefan Niculescu, o piesă extraordinară scrisă de Călin Ioachimescu, pentru saxofon solo dedicată lui Daniel Kienzi, - Musique spectrale...
Călin Ioachimescu, Musique spectrale
Europa Liberă: Scrieți într-unul din textele introductive ale discurilor Dvs. că în România „jazzul a avut un statut de hobby ori de muzică de divertisment”. Așa l-ați perceput, așa l-ați practicat?
Nicolas Simion: „Nu chiar așa. Eu m-am apropiat [și] îndrăgostit de jazz tocmai fiindcă elementul acesta de creativitate, de improvizație, de a fi tu însuți, de a putea compune spontan improvizînd, m-a fascinat și asta nu puteam să o găsesc în muzica clasică, care îmi place foarte mult. Ascult, sînt un fan al muzicii clasice, chiar al muzicii moderne, dar secretul acestei improvizații care se petrece în muzica de jazz nu ți-l poate oferi nici un fel de altă muzică. De fapt, asta mi-am dorit, să pot să improvizez, să mă exprim direct, să fiu mai spontan, să fiu eu însumi...”
Europa Liberă: Cum era scena de jazz din România la prima oră a întîlnirii Dvs. cu ea?
Nicolas Simion: „Scena de jazz în anii ’80, cînd am ajuns eu la București, era destul de modestă, destul de mică, cu vreo cîțiva instrumentiști [de marcă]; erau Marius Pop, Dan Mândrilă, Johny Răducanu, Aura [Urziceanu] deja plecase, [Eugen] Gondi mai era în țară.
În generația mea, cu Mircea Tiberian, Ion Baciu jr., Garbis Dedeian, Anca Parghel, Harry Tavitian care erau activi în acea perioadă...
Practic făceam jazz mai mult din plăcere, din pasiune, dar era un hobby, nu puteam să trăim din asta. Nici unul din noi nu a avut ocazia să studieze jazz-ul la modul serios. Eram autodidacți, ascultam la radio, mai prindeam cîte un disc pe ici pe colo sau cîte o casetă, și ne bucuram cu toții [de] ce se mai dădea la radio, la Europa Liberă; oameni care mai veneau din străinătate și mai aduceau cîte un LP sau casete... Deci, [jazul] era cumva izolat și, fiind o muzică instrumentală, în mare era cumva tolerată.”
Europa Liberă: Plana, totuși, în umbră muzica unor mari personalități ale jazz-ului românesc, dacă ar fi să-i amintim numai pe doi dintre cei care v-au influențat și a căror moștenire ați pus-o în evidență, readucîndu-i pe discurile casei Dvs. de-a lungul vieții, pe Richard Oschanitzky sau Jancy Körössy...
Nicolas Simion: „Să vă spun o întîmplare adevărată. Eram la București în 1978 la examenele de admitere, era chiar vară, iunie-iulie, și l-am întîlnit – mă rog, de la distanță
– pe Richard Oschanitzky, care era în ultimul an al vieții; în 1979, chiar, ne-a părăsit, foarte tînăr, din păcate, la 40 de ani. Era o umbră, la Restaurantul Hotelului Berlin din București, la o masă unde scria direct în partitură muzici de film sau ce compunea el acolo, cu un pahar mare de suc de roșii, 90% plin cu vodcă... Așa mi-a rămas imaginea lui, a unui om cumva retras, a unui om care pierduse deja controlul vieții lui și, de altfel, ne-a și părăsit în toamna anului ’79.
Muzica lui m-a fascinat. Mergeam, duminicile, la dl. Mihai Berindei acasă și făceam un fel de cursuri de jazz, jam-session; el ne dădea note, ne mai spunea ce să improvizăm, cum să improvizăm, noi descopeream jazzul, mai ascultam tot felul de benzi pe care le primise Nea Mihai Berindei de la Biblioteca americană din București. Mi-a pus la un moment dat Concertul dublu pentru pian, saxofon și orchestră de Richard Oschanitzky, care m-a fascinat.
Era o imprimare din ’69 de la Leipzig, cu el însuși la pian și cu Dan Mîndrilă la saxofon. Și cumva, studiind muzica clasică și începînd să descopăr jazzul era exact mixul cel mai reușit făcut de vreun compozitor român – aș putea să o spun acum cu mîna pe inimă.
Richard Oschanitzky (1939-1979, Double Concerto (1969)
Între timp am mai ascultat și Bughici, Capoianu și Bentoiu și mulți alți compozitori care au simpatizat cu jazzul, dar au simpatizat numai, nu erau jazzmeni, nu aveau cum să intre în profunzimea acestei muzici. Vreau să spun că Oschanitzky rămîne modelul jazzului simfonic românesc. Are acest Concert dublu, pe care l-am imprimat și va apare pe un disc chiar anul acesta. În septembrie voi avea și un concert cu această lucrare la Timișoara, dirijată de fratele compozitorului, de Peter Oschanitzky cu Filarmonica.
[Jancy] Körössy a fost, iar, pionierul jazzului românesc. Nu l-am cunoscut personal cît a trăit în România, a plecat în ’69, eram la Brașov, prea mic, în schimb l-am întîlnit în ’88 la Budapesta și apoi l-am invitat în România și în Germania.
Jancy Körössy cu Nicolas Simion în concert la Cluj
În 2001 am făcut un turneu destul de lung, am făcut patru-cinci imprimări la Budapesta, la București, la Gratz, la Cluj și au apărut pe cîteva discuri. Acești doi oameni, practic, direct sau indirect, m-au influențat prin modelul lor de a fi, de muzicieni, oameni și jazzmeni în primul rînd. Și sper că am reușit să duc cumva ideea aceasta a unui jazz autentic românesc, care să fie și universal, mai departe.”
Europa Liberă: Pentru un neofit, necunoscător în ale jazzului, cum ați defini ceea ce numiți „autentic românesc”, prin opoziție la ce? Care i-ar fi caracteristicile și l-ar separa de cel „neautentic”?
Nicolas Simion: „Ceea ce aș putea să vă spun, este că jazzul românesc este legat și de folclor, bineînțeles, ca și muzica românească. Enescu, fără folclor – are cîteva lucrări de școală, are cîteva lieduri unde nu apare folclorul absolut de loc, piesele de muzică de cameră... Însă, cumva, cultura noastră se leagă de cultura populară, de cîntec, respectiv de doine. În piesele mele se aude folclorul; uneori l-am citat, alteori am compus în stil folcloric. Mi-am luat modele de la Bartok, de la compozitorii care au folosit acest material, Enescu bineînțeles, Dvorak, Kodaly, Smetana, din școlile naționale ale secolului XX. Mussorgski e un compozitor care îmi place foarte mult, Stravinski, Prokofiev, școala rusă...
Din toate am încercat să iau idei, elemente, pe care cumva le-am transformat prin felul meu de a auzi, a simți, de-a gîndi. Și cred că se aud, e un feeling, un sentiment în momentul în care cînți, e o muzică autentică, de care vorbim, care rămîne printre note acolo. Faptul că eu cînt o doină aproape de spiritul pe care îl au cîntăreții populari, oamenii simpli, oamenii care simt foarte mult această muzică și se regăsesc în ea, și nu o fac la modul artificial ca și cum ar fi o muzică de local... Cred că am reușit să fac diferența între un folclor autentic și muzică populară.”
Europa Liberă: Jazz autentic, folclor și românesc, nu cred că sînt neapărat termenii cei mai buni. Și mă gîndesc la influențele folclorice din jazul altor culturi, la un Jan Garbarek și lumea rurală a Norvegiei lui, de exemplu...
Nicolas Simion: „Sigur că da. Garbarek. El a fost unul dintre primii care a reușit să se distanțeze puțin de acel jazz american, care este o muzică extraordinară, dar e o altă cultură, altceva cîntată de americani și cu totul altceva cîntată de europeni sau, știu eu, asiatici. Garbarek, încă din tinerețe, fiind de un talent extraordinar și un om foarte sensibil, a reușit să pună personalitatea lui acolo, în cîntatul lui la saxofon. E clar, cîntînd cu oameni foarte buni, avînd șansa să imprime pentru ECM, a cîntat cu cei mai mari muzicieni din generația lui.
Și el o face foarte bine, el chiar a venit în contact și cu folclorul românesc, are o tilinca, are un taragot... În muzica lui, pe anumite discuri, se aude ecoul folclorului est-european. Dar el nu citează muzica, el a transformat-o, a distilat-o, a făcut-o să sune „Garbarek”.”
Europa Liberă: „A transforma”, „a distila”, mă duce cu gîndul la Enescu și la a sa Sonată „în caracter popular”. Credeți că există ceva echivalent în jazzul românesc?
Nicolas Simion: „Din păcate în afară de Körössy și de Oschanitzky, nici un compozitor român nu a reușit să treacă această barieră, poate și pentru faptul că nu au înțeles cumva locul lor în istoria jazzului românesc. Acești doi oameni, poate instintiv, intuitiv, au ajuns așa de departe pentru că aveau un nivel tehnic extraordinar.
Jancy își demonstrează în American Impressions and Romanian Landscapes [CD 7D-113], nivelul lui și tot ce știe despre jazz, pe primul disc unde cîntă muzică americană și pe al doilea unde cîntă un jazz românesc autentic, excepțional, improvizînd în stil românesc, citînd în unele momente. Am stat de vorbă cu el și chiar am analizat aceste piese – este și discul pe care l-am produs.
El îmi spunea că, de fapt, n-avea nici un fel de schițe, el cînta piesele și cumva – ca un Brâncuși care își lucra piatra ani de zile - le
Trebuie să ai simțul formelor, trebuie să ai un simț al dinamicii, al temelor, să poți să ai un contrast, să poți să faci muzica să respire, să sune organic, autentic. Și asta nu o au decît foarte puțini...
finisa, le transforma, pînă au ajuns la o formă, pe disc, o formă complexă, finită. Ei, ca să ajungi la nivelul acela, să improvizezi și să sune muzica ca o piesă compusă este foarte greu! Trebuie să ai simțul formelor, trebuie să ai un simț al dinamicii, al temelor, să poți să ai un contrast, să poți să faci muzica să respire, să sune organic, autentic. Și asta nu o au decît foarte puțini”.
Europa Liberă: Revenim la autobiografie. Cînd și în ce împrejurări v-ați stabilit în Occident înainte de 1989?
Nicolas Simion: „Am rămas în România pînă în octombrie 1988. Am terminat Conservatorul în 1983 și am tot sperat să primesc o viză de plecat în străinătate. Aveam ocazia, de exemplu, să merg să cînt muzică de dans în restaurante, în cluburi, pe vapoare, ce se cînta la vremea respectivă. La vremea respectivă erau foarte multe formații care plecau prin ARIA și, pur și simplu, din ’83 pînă în 1988 nu am avut viză, nu mi-au dat drumul.
Fusesem în studenție în Italia, în 1981, și chiar mi-a propus un prieten din Franța, de la Paris, să rămîn în Italia, la Roma, și să vină el să mă ia cu o mașină, să rămîn în străinătate. N-am putut să rămîn, nu eram pregătit psihologic. Eram în anul trei de facultate, vroiam să termin Conservatorul. Nici din punct de vedere muzical nu eram foarte hotărît în ce direcție să o iau și atunci mi-am zis că nu e momentul potrivit și m-am întors în țară. Din acel moment n-am mai avut viză.
Am avut însă șansa să fiu invitat la Festivalul de Jazz din Varșovia din 1988 de o formație poloneză care cîntase la Sibiu în primăvara lui ’88 și cu care mă împrietenisem și am făcut și un concert la București. I-am invitat la mine acasă, am avut o seară foarte frumoasă cu niște vodcă și cu niște țuică, cu audiții și discuții despre jazz. Și, cumva, Kazimir (Kazimierz Jonkisz), toboșar, - care încă e activ și cu care sînt în contact – m-a invitat să cînt cu formația lui.
Kazimierz Jonkisz și grupul său
N-am primit însă viză. Am primit un pașaport în ultima secundă, de la Brașov, unul de turist, pentru o săptămînă, numai să zbor de la București la Varșovia și înapoi, și am ajuns după concertul care trebuia să aibă loc vineri 28 octombrie 1988. Am rămas două săptămîni la Varșovia, am ascultat Festivalul. Oamenii au fost foarte drăguți, m-au primit; știau care era situația în România și nu s-au supărat că nu am ajuns la timp...
De acolo am plecat mai departe spre Viena ca să ajung în... Franța. În Bratislava, la graniță, m-au dat jos din tren și m-au trimis înapoi spre România. Am ajuns la
Am ajuns într-un tîrziu la Viena. Cu zece mărci germane în buzunar, un saxofon și o valiză...
Budapesta, am stat noiembrie și decembrie, iar pe 6 ianuarie [1989] am ajuns într-un tîrziu la Viena. Cu zece mărci germane în buzunar, un saxofon și o valiză. Eram cumva fericit că am scăpat de lagărul socialist, dar m-am trezit în „Vestul sălbatic” fără să știu limba germană, fără prieteni, fără cunoștiințe, fără o direcție foarte clară și am ajuns într-un lagăr de refugiați, la Treischirchen. Am stat vreo trei luni, iar după șase luni am primit azilul politic, după care am primit drept de muncă și drept de ședere și am rămas în Austria.
În 1995 mi-au dat cetățenia austriacă; am păstrat și cetățenia română și sînt, de atunci... emigrant. Cumva, am reușit să intru în scena de jazz, cu greu, e adevărat, și să fac tot ce am putut: adică niște discuri, concerte, să invit muzicieni români în străinătate, să invit străini în România, să fac cumva o legătură, o punte, între aceste culturi, aceste scene. În România încă este o scenă de jazz destul de mică, destul de modestă, ca să spun așa..., un cuvînt potrivit.”
Europa Liberă: La Viena a urmat o integrare treptată în jazzul occidental, dar permanent într-o cooperare cu excelenți interpreți din lumea est și vest europeană, între care v-aș cere să-i evocați pe trompetistul dispărut nu de mult, Tomasz Stanko și pe celebrul saxofonist american Lee Konitz.
Nicolas Simion: „Am făcut cîteva concerte, mai întîi cu Tomasz Stanko, prima noastră colaborare a avut loc în ’91, cînd trombonistul austrian Christian Muthspiel a avut ideea să facă un proiect cu muzicieni din Est (Ost Block), Octet Ost; unde era Tomasz Stanko, Anca Parghel a fost invitată din România, Tony Lakatos, saxofonistul maghiar. Și el nu a putut să vină la acest turneu și mi-a oferit mie posibilitatea să cînt cu acești muzicieni (Dodo Šošoka din Slovacia, Hans Koch din fostul DDR la contrabas, Vladimir Tarasov, cred că era din Lituania, Estonia).
Prietenii lui Nicolas Simion: Dodo Šošoka din Slovacia
Atunci l-am întîlnit pe Tomasz Stanko și sigur că îi cunoșteam numele, îi știam ceva din imprimări și era pentru mine o mare personalitate. Un om, un muzician modern, complex. Un an mai tîrziu am avut din nou șansa să-l întîlnesc la Viena și ne-am dus direct în studio și am imprimat șase ore – chiar de Sf. Nicolae, în 1992), Dinner for Don Carlos, al doilea CD al meu care a apărut la Tutu Records, în Germania, cu Ed Schuller și Patrice Heral la baterie. Cu Tomasz Stanko am continuat această colaborare pînă în 1996; am trei discuri cu el, mai am o imprimare de studio care încă nu a apărut oficial...
Lee Konitz, locuind la Köln... L-am ascultat încă din tinerețe (rîde) așa ca pe o mare personalitate, unul din reprezentanții curentului cool jazz. Se știe că a imprimat încă din 1948 cu Leni Tristano, cu Charlie Parker, este pe discul lui Miles Davis, Cool Jazz ș.a.m.d. Și locuind la Köln l-am ascultat pe la concerte, am luat legătura cu el și l-am invitat tot așa în studio și am făcut cîteva imprimări. Am făcut cu el un turneu, am fost cu el în România la Brașov, la Festivalul de Jazz și în acel an 2001 am reușit să îi invit și pe Lee Konitz și pe Jancy Körössy, cîntînd împreună cu mine, cu o secție ritmică de muzicieni americani (Peter Perfido la baterie și James Singleton la contrabas).
Am făcut cîteva imprimări care au apărut pe cîteva discuri și cumva vroiam să primesc, să preiau de la el, să înțeleg mai bine tradiția jazzului american pe care Lee Konitz încă o reprezintă în toată lumea și este apreciat și respectat ca una dintre legendele jazzului american.”
Europa Liberă: Între aceste nume de legendă și unul cu totul special: Sergiu Celibidache...
Nicolas Simion: „Am vrut să mă apropiu de aceste personalități și m-am dus, de exemplu, în primul an cînd am venit în Germania, la cursurile de dirijat ale lui Sergiu
Celibidache de la Mannheim. Am vrut să-l întîlnesc pe om și să mă decid dacă merg mai departe, știu eu, într-o carieră de dirijor sau mai bine să rămîn jazzman, să rămân saxofonist. Și acolo mi-am dat seama că ori faci dirijatul cum trebuie, ordentlich, ca să spun așa, ori, dacă nu lași să rămînă așa, un vis, o dorință, ceva neatins, un ideal... Și m-am hotărît să merg pe linia jazzului pentru că simțeam că am mai mult de spus, am mai multe șanse, cu alte cuvinte.”
Europa Liberă: În multele peripluri evocate în discuția noastră, ați fost și în R. Moldova, la Cișinău?
Nicolas Simion: „Am fost de două ori la Chișinău. Odată am cîntat cu Filarmonica, Concertul pentru oboi de Marcello, într-un aranjament pentru saxofon sopran și orchestră de coarde (nu s-a schimbat decît adaptarea părții solistice) și am mai cîntat odată, tot la Filarmonică, cu un chitarist român.
Ei au un festival foarte bun de folclor, unde [Anatol] Ștefăneț este practic organizatorul, dar, din păcate, noi nu ne prea înțelegem ca oameni. Stilistic, fiecare își face muzica lui, dar cumva nu ne-am întîlnit, nu avem puncte comune și nu prea comunicăm. Sigur că mi-ar face plăcere să merg acolo, la Chișinău, să cînt, dar dacă nu mă invită nimeni...”.
Europa Liberă: Ce opinie aveți despre atitudinea caselor de discuri, a Electrecordului în special, care cînd publică ceva din tezaurul muzical, o face doar în Japonia?
Nicolas Simion: „Într-adevăr, este o tragedie. Electrecordul are toată muzica românească imprimată (ce excepția imprimărilor de la Radio și Televiziune) din anii ’50 pînă în anii ’90. Doar că s-a privatizat, n-au avut, - știu eu? - nici idei extraordinare, n-au avut nici o susținere materială să pună în valoare aceste rarități, aceste documente, de muzică folclorică, clasică, modernă, de jazz... E tot ce s-a imprimat în România!
La aniversarea unui remarcabil jazzman român: Nicolas Simion
Dacă e să vă spun o întîmplare reală: toată arhiva de note, de partituri, de aranjamente, tot ce a trecut prin
N-au mai avut bani să plătească chirie și au aruncat tone de partituri de muzică modernă, de folclor, de jazz ...
Electrecord, a fost dată la hîrtie..., cum să vă spun, pur și simplu aruncată. N-au avut spațiu, n-au mai avut bani să plătească chirie și au aruncat tone de partituri de muzică modernă, de folclor, de jazz, tot ce aveau ei în biblioteca lor!”
Europa Liberă: În încheiere cum vedeți generațiile de astăzi și perspectivele tinerilor angajați în muzica de jazz în România.
Nicolas Simion: „Generațile care urmează n-au nici o legătură cu tradiția, cu evoluția jazzului românesc. Și asta am încercat să fac prin casa [mea] 7 Dreams, măcar să le dau cîte o idee să meargă să cerceteze ei înșiși, să caute imprimări de la Electrecord, cu Oschanitzky, cu Körössy, cu Johny Răducanu, cu Marius Pop, cei care au activat în România pînă în anii ’90. Intenționez, împreună cu Florian Lungu, să scoatem un disc dublu dedicat lul Alexandru Imre, care a fost ani de zile dirijorul Electrecordului și un saxofonist și un clarinetist extraordinar.
Sînt cîțiva oameni care încearcă să documeteze tot ce se întîmplă în România, dar ar trebui făcut mult mai mult. Ar trebui Ministerul Culturii, Radioul, televiziunile, să păstreze cumva un ochi deschis și să-i încurajeze pe tinerii muzicieni, fiindcă fără un suport financiar și moral e greu de rezistat în jungla aceasta care se cheamă music bussiness. Jazzul, muzica clasică nu prea au șanse fără o subvenție.
Sînt mulți tineri foarte talentați dar care, din păcate, se cam
Trebuie să înțelegi ceea ce vrea piața, ceea ce se caută, să fii foarte flexibil, să te adaptezi foarte ușor, să cunoști foarte bine ceea ce se întîmplă în jurul tău...
pierd dacă nu reușesc să treacă peste partea financiară și peste izolarea în care se află în România. Știți foarte bine că aici în străinătate e foarte greu de pătruns și a reuși să faci ceva ca artist, ca om de cultură. Trebuie să înțelegi ceea ce vrea piața, ceea ce se caută, să fii foarte flexibil, să te adaptezi foarte ușor, să cunoști foarte bine ceea ce se întîmplă în jurul tău, să știi ce se întîmplă în America, în Europa, în Germania, și să mai vii cu ceva personal ca să fie cumva atractiv, ceva cu totul ieșit din comun.
Cred că aici colegii mei din România nu reușesc să înțeleagă, nu reușesc să se gîndească mai mult decît orizontul pe care îl au acolo în România. Sînt prieten, cînt cu ei, încerc să-i ajut, dar mă lovesc cumva de un zid. Ei se mulțumesc să cînte cîteva concerte, să cîștige ceva bani și
Să reușești să-i aduni pe oameni în jurul tău, să le dai o direcție și să realizezi ceea ce ți-ai dorit. Să ai o viziune, să ai un ideal pe care să încerci să-l atingi.”...
să aibă plăcerea de a cînta. Dar mai mult de atît nu prea vor, nu prea caută, nu văd puțin la distanță, nu văd în viitor, nu au proiecte pe care să le dezvolte de exemplu, să compună, să invite muzicieni din afară, să facă turnee, să facă imprimări. Sînt lucruri mai complicate.
Spuneam la un moment dat că un muzician de jazz autentic ar trebui să fie un bun instrumentist, un bun band lider, conductor de formație, un bun manager și în ultimul rînd un bussinessman. Să reușești să-i aduni pe oameni în jurul tău, să le dai o direcție și să realizezi ceea ce ți-ai dorit. Să ai o viziune, să ai un ideal pe care să încerci să-l atingi.”
