Linkuri accesibilitate

Nu se leagă (II)


S-a întîmplat că, imediat ce a devenit liberă o parte a societății a trecut, pe loc, la năzuințe și revendicări radicale, mult mai ample și mai profunde decît formula iugoslavă. O minoritate, în genere acea minoritate care invoca democrația și înainte de 1989, a început să facă presiuni pentru libertate politică integrală, sistem pluralist, economie de piață și drept neîngrădit de exprimare. Cealaltă parte a societății a rămas, în mare, la datele formulei iugoslave și a fost bine reprezentată politic de cei ce înlesniseră schimbarea de regim: de partidul alcătuit din fosta administrație comunistă care se debarasase, fără pierderi politice, de Ceaușescu. Această împărțire socială și politică a rămas neschimbată în ultimii 30 de ani. În asemenea măsură încît ea a fost, e și va continua să fie totuna cu istoria politică a României de după comunism.

Conflictul politic și divergența de valori între aceste două părți de societate nu s-a diminuat, a dat rezultatul fiecărui rînd de alegeri și a dictat, în timp, o sciziune tot mai adîncă. Ceea ce nu înseamnă că timpul a trecut degeaba. Ca întotdeauna cînd istoria unei națiuni stă pe o contradicție netranșată, ambiguitatea a produs efecte. Din nefericire, putem vorbi pe larg și dramatic, despre consecințele ambivalenței într-o țară care a adoptat agenda radicalilor democrați, dar funcționează pe practica majorității care și-a dorit în primul rînd stabilitatea materială.

Alimentată de acest motor schizoid, România a rămas pe loc, ocupată să își trăiască și alimenteze conflictul intern. Tot ce s-a cîștigat și modificat în 30 e ani e relativ și limitat. Iar asta pentru că pierderile sînt nebănuit de mari. Nu mai puțin de o treime din tineret, adică din populația între 15 și 35 de ani, a părăsit țara. 3,5 milioane de tineri au plecat. Lor li se adaogă alte aproape 2 milioane de oameni în vîrstă de peste 35 de ani. Astfel, primul și, probabil, cel mai important răspuns la întrebările firești după 30 de ani de viață liberă e clar: noul regim nu a putut face față potențialului propriei societăți. Răspunsul e cu atît mai șocant cu cît nimeni, dar absolut nimeni, nu a bănuit că așa ceva e posibil. Între dorințele în general cuminți și pronosticurile neavîntate ale românilor aflați în pragul lui 1989, nu e de găsit urmă de dor de exod sau teamă de migrație în masă.

Prin urmare, catastrofa socială prin care trecem e parte sigură dar și imprevizibilă a bilanțului nostru de 30 de ani. Ea pune cruce oricărei dezbateri despre meritele sau lipsa de merite a felului în care sistemul politic a administrat libertatea. România va fi, curînd, o țară aproape exclusiv compusă din pensionari sau pre-penisonari. Iar asta îi va dicta viitorul politic. Guveranrea țării va fi măsurată în funcție de capacitatea de a plăti pensii, de a evita prăbușirea sistemului de pensii și de a sta în orbita financiară a UE. Planurile de redresare sau recuperare a celor plecați nu mai pot fi luate de nimeni în serios. Politic, sîntem condamnați la două valori pasive: inerție internă și fetiș UE. Putem trage linie și conchide că problema dezvoltării sau, dacă vreți, a locului României în lume, nu s-a pus nici înainte și nici după 1989. Această indiferență la propriul statut are rădăcini istorice vechi dar mai important e că nici măcar 30 de ani de libertate nu i-au putut pune capăt.

Celelalte două năzuințe reale cu care am plecat la drum acum 30 de ani arată ceva mai bine, dar nu așa cum ar fi fost de crezut sau de sperat. Nivelul de viață a crescut, indiscutabil, dar într-o manieră scandaloasă. Regiuni istorice întregi, Sudul și Estul, au pierdut tot și au plonjat în sărăcie și șomaj extrem. Bucureștiul și Transilvania evoluează separat. Numai Transilvania reușește ceva ce se cheamă dezvoltare propriu-zisă. Bucureștiul trăiește sub capacitate și profită prea mult din situația de monopol politic și administrativ adusă de statutul de capitală. Starea democrației e în aparență bună. Feudalismul de partid comunist nu mai e singura realitate, deși PSD are succes constant întreținîndu-l sub alt nume. Democrația e o realitate dar se consumă nepermis de mult în formal și reușește prea puțin să producă progres național.

Cine vrea un bilanț adevărat, își va strica sărbătorile de Crăciun. Mutată într-o formulă mai puțin corozivă, a 30-a noastră aniversare spune că avem destule noutăți de observat și raportat: multe mașini, case de pariuri, farmacii, bănci, canale tv, 3,5 milioane de tineri mai puțin, sărăcie rea și persistentă, moluri, celebrități pline de importanța propriei opinii, prăbușirea culturii, un Prim Ministru incapabil să vorbească decent limba țării pe care o guvernează, un proletariat de presă și tv, înfipt, rău instruit și de vînzare, Cluj, temebelism și violență pe șosele, autostrăzi începute, Halep, libertate de expresie și expresie rareori gîndită. Și altele. Din care e greu să se lege ceva.

XS
SM
MD
LG