„În economie poți calcula costul de oportunitate. În viață nu poți, din fericire”

Născută pe 24.06.2000 la Chișinău. A terminat Liceul Teoretic Republican „Aristotel”, obținând 10 pe linie la bacalaureat. Acum își face studiile la Stockholm School of Economics din Riga, unde colectează idei din experiența popoarelor baltice. După studii își dorește să se întoarcă acasă și încearcă să își convingă colegii să facă același lucru.

Luni

A 20-a zi din 2020. Deja a 20-a! Și eu mai am puțin și săvârșesc a 20-a călătorie în jurul Soarelui. Nu ştiu după cine aleargă timpul ăsta, dar chiar își dorește să-l ajungă din urmă pe acel cineva.

Încep ziua cu rugămintea colegei mele de camera să opresc alarma. Eu chiar nu o auzisem. Eliade şi „Drumul lui spre centru” mi-au înjumătățit proiecția de vise pe pleoape, așa că nu mi-am luat doza de somn. Nu știu cum și de unde mă știe Eliade pe mine, dar simt că această carte îmi este dedicată mie. Ori duc o viață atât de ordinară, încât mă regăsesc într-o carte dedicată publicului larg? Nu știu… Dar nu-i timp de gândit când ești student la economie la Riga.

Autobuzul 24 pleacă în 40 de minute, iar eu chiar vreau să-l prind. Sigur, aș putea opta pentru troleibuzele 3 sau 11 care vin mult mai des, dar care mă lasă mai departe de universitate. Cu autobuzul 24 cobor chiar în fața Ambasadei Moldovei. Văd puțin-decoloratul nostru tricolor fâlfâind. Citesc inscripția în română de pe peretele ambasadei. Inspir adânc. Pe următoarea clădire citesc altă inscripție: Stockholm School of Economics in Riga. Iată acum pot păși pragul universității mele, simțindu-mă ca acasă.

Am așteptat ziua de luni. Weekend-ul m-a ținut în cămin într-un intens proces de pregătire pentru următorul examen. Dacă susțin și acest examen, voi avea o săptămână liberă la final de martie, iar asta înseamnă o posibilă venire acasă. Miza examenului e o săptămână cu familia. Simțiți presiunea?

La universitate, mă întâmpină prietenele mele din Letonia - Aelita și Anastasija. Sper să prelungim contractul prieteniei și după cei trei ani de universitate. Mă așez în spatele prietenului meu din Georgia, care mi-a răsplătit ajutorul la contabilitate cu niște Churchkhela. Ucrainencele, care sunt principalele „rivale” ale moldovenilor când vine vorba de științele exacte, mă întreabă scorul pe care l-am obținut la microeconomie. De data asta m-au întrecut cu două puncte. Apoi, dintr-odată discuțiile din auditoriu se opresc. A intrat simpaticul profesor francez care ne predă economia managerială. Pe fundal de niște engleză îndulcită de accentul său franțuzesc, eu mă gândesc la ale mele.

Trebuie să-mi fotografiez paltonul în reflecția unei ferestre sau în oglinzile stradale, pentru că vreau să-mi etalez recenta achiziție în fața unui coleg de la București; după curs urmează o întâlnire la o cafea cu reprezentata unui sponsor al organizației studențești de aici de care eu sunt responsabilă; apoi aș vrea să găsesc telecomanda de la televizorul din holul universității și să schimb postul de știri economice monotone pe un teren albastru australian de tenis și poate mai am norocul să-l prind și pe Radu Albot. Am aflat, citind pe furiș știrile din Moldova, că s-ar putea ca un scuar din Riga să poarte numele „Chișinau”, iar la Buiucani să apară un scuar pe nume „Riga”. E o frumoasă apropiere frățească între orașele caselor mele. De-ar putea exista și o apropiere geografică.

Termin ziua cu rugămintea colegei mele de cameră să nu mai fredonez. Of, dar ce să fac dacă generatorul de bucurie din sufletul meu e supraîncărcat și vrea să explodeze. Am nevoie să cânt! Arhitecții care au conturat pereții acestui cămin s-au gândit că după mult învățat, studenții nu ar mai avea putere să cânte, așa că nu au proiectat și camera izolate fonic. Însă nu au luat în calcul că s-ar putea ca într-o zi de ianuarie, o tânără din blocul 3 să privească Gala Cineaștilor din Moldova, iar după două ore de transmisiune live cu puțin asincron și mici întreruperi, ea își va dori din tot sufletul să cânte: este cea mai mândră fiică din lume !

Marți

Până acum, singurul mod practic de a transpune ceea ce învăț la universitate în viața reală este utilizarea noțiunilor economice în metaforele textelor pe care le scriu. De exemplu, mă întreb care e costul de oportunitate al acestei zile? Adică care e valoarea celui mai bun scenariu pe care l-aș fi putut trăi azi, dar pe care l-am pierdut. Puteam termina ziua cu un bilet de loto câștigător în mână ori cântând pe străzile Rigăi hituri moldovenești. Poate adormeam cu gândul la cineva care ar fi instaurat azi un monopol în inima mea ori poate aș fi adormit ascultând cântecul care ar rămâne preferatul meu pentru tot restul vieții, dar pe care, pentru că am urmat un alt scenariu al zilei, nu-l voi mai găsi niciodată. Poate în economie poți calcula costul de oportunitate. În viață nu poți. Din fericire.

Mi-am setat alarma pentru ora 9:30, cu jumătate de oră de somn în plus. Poate am obținut o pierdere mai mare la tranzacția de vise, dar am redus considerabil costul marginal al fiecărui pas alergător spre stație. Conform raportului pe venit al autobuzului, trebuia să sosească mai devreme. A venit cu întârziere, dar nu mă supăr. Am mai mult timp de gândit. Gândul îmi fuge la ai mei. Mi-i imaginez savurând cafeaua de dimineață: tata epuizat după trei luni de zbucium pentru organizarea galei, iar mama cu gândul fugind la mine.

Mă gândesc și care e costul de oportunitate al vieților lor? O fi ales ei cea mai bună variantă posibilă pe care le-ar fi oferit-o existența lor pe pământ atunci când au pornit pe calea filmului? Mă gândesc dacă rezultatul muncii lor intangibile și atingătoare merită atâta sacrificiu și dedicație? Nu ar fi mai ușor uneori să fii tu spectatorul și să te reîntorci într-o rutină sigură după ce privești filmul furnizat de alții? O rutină sigură. Părinții mei nu au ales rutina, ci retina. Iar aceasta dă dovadă de cel mai dur comportament de consumator.

Ajung la universitate. Intru în auditoriu, unde aud cum mă strigă prietenele mele care îmi rezervaseră un loc. Pentru ușurință, făceam la început asocierea numelui meu cu englezescul „You Wanna”. Acum însă începe să fie pronunțat din ce în ce mai românește. În ceea ce privește numele de familie, îl las pentru anul 2 sau 3.

Nu prea menționez ce se întâmplă în timpul orelor, pentru că nu mi-ar ajunge destulă inspirație să transform 5 ore de economie intensivă într-un text de jurnal pe care cineva ar vrea să-l citească. Așa că facem un salt mare până la ora 20. Iar atunci trebuie să mai facem câteva salturi ca să prindem mingea. Zilele de marți mă aduc de obicei în sala de ping-pong. Cea mai bună motivație să merg la sport a fost să-mi cumpăr o rachetă scumpă și să-mi conving prietenii să facă la fel. Acum trebuie să-mi recuperez investiția. Dar mai ales, trebuie să-mi iau revanșa pentru rușinoasa pierdere din vacanța de iarnă în fața lui tata. Va mai trebui să vin și săptămâna viitoare aici. De data asta ca să-mi iau revanșa de la colegul meu leton. Uneori e bine să pierzi… Însă nu și ultimul autobuz. Am pornit în ritm alert spre stație. Șoferul autobuzului nu știe că trebuie să ne aștepte și pe noi. Dacă ar ști, ne-ar aștepta. El însă știe doar că soția lui îl așteaptă acasă, așa că se grăbește la ea.

Acum mă grăbesc și eu la culcare. Mâine ziua va începe pe întuneric. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aș fi setat alarma cu o jumătate de oră mai devreme. Dar nici nu vreau să știu. Pentru că îmi termin ziua de azi cu tot ce îmi trebuie ca să fiu fericită: trei fețe înghesuite în neîncăpătorul meu ecran de telefon: mama, tata și Lenuța.

Miercuri

Zilele de felul acesta sunt zilele în care piața economică din viața studentului explodează. O explozie care încearcă să atenueze trecerea de la meniul de acasă de sărbători la meniul din timpul examenelor. Ce s-a întâmplat azi? Azi mi-a venit o geantă de acasă. Miercuri, 22 ianuarie 2020: o geantă chinezească își pierde toartele din cauza obezității sale în timp ce e târâtă de Ioana și colega ei de cameră spre bucătărie. Dacă știți senzația și aroma care îți lovește fața la deschiderea unui pachet de chipsuri, atunci ați putea să vă închipuiți cu aproximare momentul deschiderii genții.

Urmează o descriere intens sacralizată: Am atins un obiect care acum 2 zile era în Moldova. Am respirat aer din Chișinău prin ea. Am simțit mâna mamei acolo și grija cu care a aranjat totul acolo. Câtă iubire de mamă a încăput în geanta asta. Roșii, varză murată, un pulover, bucurie de bomboane, gogoșari, mere din grădina mamei Mărioara, pere de la nana, caietele mele de matematică. Și cel mai frumos: scrisori de la Lenuța, tata și mama, iar de la bunica un desen pe care l-am pus deasupra patului, ca o iconiță. Dar ce desen frumos! Niște flori care cresc și continuă să crească. Apoi dau naștere altor flori și se ridică sus. Și culorile se potrivesc atât de bine cu baloanele mele de hârtie de pe perete, care mai echilibrează bacovinescul de afară.

Geanta asta mi-a adus fericirea pe 3 săptămâni înainte. Cam atât zice mama că voi putea supraviețui cu ce am primit acolo. Mai am 3 borcane cu dulcețuri din geanta trecută. Nu știu câți euro am pe cont. Dar știu că mai am trei borcane. Valuta studentului e mâncarea.

Se apropie examenul de vineri, iar asta înseamnă sesiuni de învățat împreună cu colegii. Marea diferență dintre liceu și universitate este că atunci când ești student ești pe cont propriu. Nu te supraveghează nimeni și nu ți se spune cât trebuie să înveți. Totul depinde de cât de responsabil ești ori de cât de atrăgătoare sunt bunătățurile aduse de fiecare în camera de studiu. Astăzi, camera a fost dominată de gustări moldovenești.

Nu prea știu cum arată soarele leton. În puținul timp când e pe cer, noi suntem sub acoperiș. Poate îl voi vedea mâine, întrucât terminăm mai devreme cursurile. Până atunci, voi încheia povestea zilei aici, argumentându-mi că nu trebuie să scriu când sunt obosită, pentru că inspirația alunecă de pe pleoapele care se închid de greutatea somnului.

Joi

Ziua de azi a început fără culori. Ora 6:30. Studenții sunt mai harnici ca soarele. Se trezesc conștiincios, pentru că au cursuri. Ce vor ține minte ei de la acest curs matinal de azi? Nu știu. Ceea ce au învățat ei azi cu adevărat este că forța voinței și a responsabilității este mai puternică decât forța gravitației care te atrage în pat.

Nu vreau să admit că mi-e frică de întuneric. Dar prefer să fiu însoțită de cineva, atunci când nu sunt însoțită de soare. Așa că am convenit cu colegul meu georgian să mergem împreună la stație. Pentru că întârziase puțin, mi-a adus încă o Churckhela. De-ar întârzia mai des de azi înainte…

Cursurile matinale sunt preferatele mele din punct de vedere al spectacolului pe care îl oferă, involuntar, colegii. Clipesc în slow-motion, tresar brusc după ce-și revin dintr-un somn molipsitor și privesc, rezemându-și capul de palmă, mult dincolo de tablă. Mă apucă un râs incontrolabil la o simplă glumă a colegei din dreapta. Lipsa de somn își arată efectul. Râde și ea de reușita ei. Eu râd de destinul unui student. E atât de ușor să fie manipulat. Vine la universitate și-și dedică tot timpul pentru o țintă nedefinită din viitor.

Studentul se zbate pentru note și tremură la examene. A făcut același lucru și la liceu, iar acum notele de la școală nu mai au nicio relevanță. Poate rolul ascuns al sistemului de educație impus de societate este să ne facă supuși. Nu știu. Cert e că eu savurez și o zi în care stau cu ochii doar în cărți, realizând că asta e cam ultima perioadă din viață când ne dedicăm timpul în totalitate studiului. După asta, lăsăm studiile la o parte și ne apucăm de polifonii.

După 3 ore de curs, mi-am întâlnit libertatea la ora 11 în fața universității. Câtă lumină e afară! Am o zi fără griji înainte, neluând în calcul faptul că trebuie să mă pregătesc de examenul de mâine. După o plimbare, mă retrag în cămin, unde mă las pradă gravitației surprinzător de puternice de deasupra patului.

Afară burează și văd în depărtare un apus impresionant. Mă scol din pat și mă apropii de fereastră. Un cer photoshopat ori o lecție de artă a îngerilor? Admir focul din norii ce plouă. E a nu știu câta oară când îmi dau seama ce vreau să fac în viață. De fiecare dată - un scop diferit. De data asta, îmi doresc să inventez o culoare. O culoare care să definească cerul de azi.

Vineri

Abia acum, când am scris data, mi-am dat seama că azi e ziua Micii Uniri. Nu știu de ce, dar letonii nu au prea sărbătorit-o azi. Au uitat și ei, probabil.

Acum respir ușurată. Am un weekend liber în față, pentru că am scăpat de examenul de azi. Am trei zile libere! Uneori, studentul de la Riga uită cum e să ai timp liber. Iar când îl are, se fâstâcești și îl scapă printre degete. Dar nu și de data asta! Azi urmează să merg cu colegii la patinoar, apoi vom face o plimbare prin orașul vechi, pentru că decorațiunile de Crăciun vor fi strânse în curând. Îmi doresc să ne adunăm apoi seara la niște jocuri în camera mea și să vorbim despre toate. Mâine vreau să merg la finala campionatului de tineret de floorball, pentru că un coleg de-al meu face parte dintr-o echipă ce urmează să joace și are nevoie de susținere. Seara îl voi relua pe Eliade de pe polița unde l-am lăsat. Câtă răbdare au și scriitorii ăștia! Cât timp așteaptă pe polițele bibliotecilor pentru o mână care să le dezmorțească paginile... Duminică vom merge cu ucrainencele la Jelgava, un oraș leton care așteaptă zăpada ca să fie admirat în toată splendoarea-i de către turiști. Dar anul ăsta zăpada nu a poposit pe meleagurile baltice. Poate au venit prea mulți studenți din „Moldova de Soare”.

Conștientizez bucuria clipei pe care o trăiesc. Studenția nu are asemuire și trebuie să-i ofer șansa să mă surprindă în fiecare zi. Așa o să fac. Până luni, cel puțin. Pentru că luni mă așteaptă alte deadline-uri. De ne-ar zice cineva care e deadline-ul pentru savurarea clipei! Să nu cumva să-l scăpăm!