E o chestiune delicată asta, dar cred că trebuie luată în discuţie. De fapt, luaţi-o ca pe o poveste, ca să nu căutăm similitudini în realitate şi să fim mai calmi. Vasăzică, era odată ca niciodată un bărbat puternic pe care-l durea-n cot de Covid19. Bărbatul acesta zdravăn se săturase de carantine şi restricţii ca de mere pădureţe şi s-a apucat să trăiască ca înainte de pandemie. Masca o purta mai mult sub bărbie, se întâlnea cu prietenii în baruri şi pizzerii şi stătea cu ei la taclale ore-n şir. Posta pe Facebook, din localuri, fotografii cu prietenii fără măşti, pe care îi îmbrăţişa, având în faţă halbe de bere. Adică omul îşi trăia viaţa, sfidând normele sanitare şi chiar lua în derâdere frica unora de Covid, spunându-le că sunt laşi. O surpriză neplăcută i-a venit însă din senin. La un moment dat, bărbatul puternic s-a infectat şi a ajuns la spital cu Covid.
Ei bine, omul a suferit, dar a avut noroc şi a învins boala, ceea ce e minunat. Şi s-a transformat dintr-un contestatar al existenţei virusului într-un povăţuitor reflexiv, care ne avertizează că pericolul există, care ne cheamă la ordine, care ne cere să fim responsabili şi să purtăm zilnic măşti. E bine şi asta, dar există ceva care îmi displace. Bărbatul altădată puternic nu şi-a făcut mea culpa, nu a schiţat nici un regret, nu ne-a spus că anterior a greşit, că a avut un comportament sfidător incorect. După boală, omul se comportă aşa de parcă mereu ne-a povăţuit, de parcă mereu ne-a cerut să fim responsabili. Iar acum mesajele sale povăţuitoare conţin chiar inflexiuni metalice-categorice. Omul s-a făcut un moralist caustic.
Dacă ne-ar fi spus că îşi regretă chefurile de până la boală, aş fi ascultat povăţuiala lui de azi cu atenţie. Cum însă omul nu are regrete, mi se face silă. Mai bine ar tăcea şi ne-ar lăsa în pace…
