Linkuri accesibilitate

Prizonierii Aliați ajunși în România, 1917-1918 (II)


Vedere a orașului Slobozia la începutul secolului XX (Foto: Public domain)

Viață și moarte în „lagărele agricole”

Prizonierii Aliați ajunși în Bărăgan au fost folosiți la munci relativ ușoare, potrivit mărturiilor disponibile. Ei au lucrat pentru moșierii din zonă la vie și la prășitul porumbului, pentru care erau plătiți cu 10 bani pe oră. De asemenea, prizonierii împleteau coșuri de nuiele, munceau la amenajarea unor construcții, iar unii dintre ei au lucrat și în timpul săpăturilor arheologice făcute de Leo Frobenius în zonă.

Situația prizonierilor s-a îmbunătățit în vara-toamna anului 1917 din punct de vedere alimentar, cel puțin dacă avem în vedere cantitățile de hrană care le erau destinate. Instalat prefect al județului Ialomița în primăvara anului 1917, I.C. Filiti avea să menționeze în jurnalul său că prizonierii primeau pâine (400 de grame), carne (100 de grame), mămăligă (250 de grame), verdețuri (125 degrame), orez (75 de grame), ridichi (300 de grame), sare (25 de grame), cafea (12 grame), untură (30 de grame). În cazul depunerii unor munci grele, cantitățile erau de hrană erau mărite, cum se întâmpla la pâine (500 de grame), carne (180 de grame) sau pastramă (100 de grame), untură (55 de grame).

Hrana prizonierilor era asigurată prin rechiziții de la locuitorii din zonele în care se găseau lagărele. De asemenea, prin Crucea Roșie elvețiană le erau trimise de două ori pe lună câte o cutie cu cinci kg de alimente și rufe. Prizonierii vindeau o parte din alimentele care erau rare în România ocupată, precum zahăr, cafea și ceai.

Cu toate că erau în captivitate, prizonierii Aliați aveau o stare de spirit bună. „[E]rau foarte veseli”, avea să noteze un martor, cu trimitere la situația din 1917. Unele dintre fotografiile făcute de germani par să confirme această remarcă.

În vara anului 1917, când începuseră luptele de la Mărășești, prizonierii Aliați de la Mărculești l-au întrebat pe unul dintre marii proprietari despre cum se putea ajunge acolo. Ei și-ar fi manifestat intenția de a pleca spre front, pentru a participa la lupte. Realist, proprietarul i-a îndemnat „să nu se ducă și să-și vadă de treabă”.

Potrivit unor informații orale culese imediat după încheierea războiului, cunoscute astăzi din sursă franceză, ceea ce poate explica detaliile și accentele dramatice suplimentare, algerienii ar fi fost maltratați de către gardienii germani pentru diferite acuzații. La scene asistau și localnici români. Pentru că încercase să organizeze o evadare, un prizonier algerian a fost bătut până la sânge cu bastonul, apoi împușcat în centrul localității. Tot în timp ce încercau să fugă din lagăr au fost prinși cinci algerieni care lucrau în localitatea Pribegi, lângă Slobozia. Drept pedeapsă, germanii i-au pus de vii, în picioare, într-o groapă mare, pe care apoi au început să o umple cu pământ. Când pământul a ajuns la nivelul capetelor, în pofida strigărelor și rugăminților adresate de algerieni, germanii i-au omorât cu lovituri de bastoane.

Iarna 1917/1918, cu frig, zăpadă și viscol i-a afectat cel mai mult pe prizonierii care proveneau din zone calde, unii chiar din cele tropicale. Adaptarea s-a dovedit extrem de dificilă pentru mulți dintre ei. Mortalitatea a fost una ridicată între acești prizonieri ajunși în Bărăgan. Spre exemplu, din aprilie până în septembrie 1917, la Morile-Mărculești au murit de tuberculoză 10 prizonieri indieni. Potrivit investigațiilor recente făcute în arhive, în cimitirul lagărului de la Slobozia au fost înmormântați 214 algerieni și 142 de indieni. Cei mai mulți au murit din cauza bolilor de plămâni și rinichi, de dizenterie, malarie și tuberculoză. Merită menționat și că în cimitirul Bellu din București există câteva morminte ale unor tiraliori algerieni morți în 1917.

Monument ridicat în memoria lui Mohamed Gherainia la Slobozia (Foto: Public domain)
Monument ridicat în memoria lui Mohamed Gherainia la Slobozia (Foto: Public domain)

Între prizonierii ajunși în lagărul de la Slobozia s-a afllat și Mohamed Gherainia, un algerian care urmase farmacia la Paris. Acest prizonier provenea dintr-o familie de condiție bună, ceea ce explică în parte de ce avea să se spună despre el, în zona Slobozia, că era „prinț”. Încadrat în Regimentul 9 tiraliori algerieni în toamna anului 1914, Gherainia a căzut prizonier la germani în 1916, iar ulterior a fost adus în teritoriul ocupat al României, în lagărul de la Slobozia. Farmacistul algerian le-a acordat asistență medicală nu doar celorlalți prizonieri, ci și localnicilor români. Surprins noaptea în afara lagărului, unde s-ar fi dusă să asiste un bolnav, Gherainia a fost împușcat de germani la 14 octombrie 1918. O stelă funerară în memoria acestui prizonier avea să fie ridicată după război la Slobozia, unde poate fi văzută și astăzi.

Prizonierii Aliați din lagărele aflate în sudul România au fost eliberați la sfârșitul anului 1918, de către trupele generalului Berthelot, care trecuseră Dunărea în ofensiva pornită din Macedonia. Ultimii dintre foștii captivi Aliați au plecat din zonă în primele luni ale anului următor.

Evadați francezi din lagărele Centralilor ajunși în România

Una dintre evadările spectaculoase din Primul Război Mondial, de care este legată și România, i-a avut ca eroi pe doi prizonieri francezi. Tocmai pentru că traseul celor doi a fost în bună măsură în teritoriul românesc ocupat, iar ținta lor finală a fost Moldova, am considerat că povestea lor merită redată aici.

Sergentul Septime Gorceix era licențiat în istorie și geografie. Mobilizat în Regimentul 67 infanterie francez, a fost capturat de germani în aprilie 1915. Ajuns în lagărul de la Galgenberg, în apropiere de Würzburg, a ieșit la lucrările agricole și s-a pregătit de evadare. A încercat acest lucru în august 1916, dar a fost prins și ținut în arest timp de trei săptămâni. Trimis în lagărul de represalii de la Lechfeld, lângă Augsburg, în iulie 1917, a evadat și a ajuns pe teritoriul austro-ungar. Capturat de austrieci, a fost închis inițial în lagărul Salzburg, apoi trimis la Deutsch-Gabel (azi Jablonec), aflat în nordul Boemiei.

În mai 1918, sergentul Gorceix și sergentul Rahir au evadat și au reușit să se urce într-un tren, pe care l-au schimbat mai întâi la Viena, apoi la Budapesta, de unde au ajuns la Timișoara. În zona Caransebeșului au reușit să-și procure acte false. Ajutați de țărani români din Banat, au traversat munții și au ajuns în România, în teritoriul ocupat atunci de germani. Localnicii s-au arătat prietenoși când au aflat că erau francezi, i-au adăpostit și hrănit, le-au oferit informații despre locurile unde erau garnizoane sau puncte de control germane. Un primar din zonă (comuna Cătunele, județul Gorj) i-a ajutat să obțină permise de liberă trecere. Astfel, Gorceix a devenit Popescu, iar Rahir s-a transformat în Vasilescu.

Cei doi „români” de ocazie au fost îndrumați spre București, unde aveau să fie găzduiți o vreme de prieteni ai gorjenilor. La 1 iunie 1918 au plecat cu trenul spre Buzău, apoi pe jos s-au îndreptat spre Râmnicu Sărat, au traversat râul Putna, au trecut liniile germane și au ajuns în cele românești la nord-est de Mărășești. Când le-au povestit ofițerilor români că parcurseseră peste 1.000 de kilometri în linie dreaptă din teritoriul controlat de inamic, aliaților li s-a părut neverosimilă povestea francezilor. Cu toate acestea, românii i-au trimis la Iași, unde cei doi au ajuns la începutul lunii iunie 1918. Evadații au făcut rapoarte detaliate despre ce li se întâmplase și ce observaseră în țările inamice. Pentru o perioadă, ei au fost repartizați la Biroul militar francez din Iași. După război, Gorceix și-a făcut cunoscută povestea într-o lucrare care a cunoscut un anume succes. Tot Septime Gorceix a publicat împreună cu Nicolae Iorga, în 1920, volumul Anthologie de la littérature roumaine des origines au XXe siècle (Paris, 1920).

Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), 1930 (Foto: Public domain)
Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), 1930 (Foto: Public domain)

Gorceix și Rahir nu au fost singurii militari francezi evadați de la Centrali și ajunși în Moldova. În mausoleul eroilor francezi din Cimitirul Eternitatea, Iași, se află și osemintele soldatului Vincent Sideride, despre care știm că a „evadat din Bulgaria”. A reușit să ajungă la Iași, unde și-a găsit sfârșitul.

Bibliografie selectivă

Informațiile despre prizonierii Aliați ajunși în România în ultima parte a Primului Război Mondial, în diferite circumstanțe, se regăsesc – uneori e vorba doar de simple mențiuni – în mai multe volume de memorii, dar și în câteva lucrări generale sau speciale, în care au fost utilizate inclusiv unele documente de arhivă.

Memorii: Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 [ediția originală: 1920]; I.C. Filitti, Jurnal, vol. I, 1913-1919, ediție îngrijită de Georgeta Filitti, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2008; Septime Gorceix, Évadé (Des Hauts de Meuse en Moldavie), Paris, Payot, 1930; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. II, 1916-1917, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, vol. I, ediție realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, traducere George Guțu, București, Editura Academiei Române, 2005; Dumitru N. Seceleanu, „Manuscris” [Autobiografie], în Documente inedite, ediție îngrijită de Răzvan Ciucă și Viorica Croitoru-Capbun, Slobozia, Editura Orient-Occident, 1997; AlexandruTzigara-Samurcaș, Memorii, vol. II,1910-1918, ediție critică de Ioan Șerb, Florica Șerb, București, Editura Grai și Suflet–Cultura Națională, 1999.

Lucrări generale și speciale: Vitalie Buzu, „Lagărul german de prizonieri de la Slobozia(1917-1918)”, în Naparis. Revistă de istorie și cultură ialomițeană, anul I, nr. 2, 2013, pp. 19-22; Vitalie Buzu, Slobozia pământul eroilor de pretutindeni, Slobozia, 2018; Luchian Deaconu, Momente din epopeea făuririi statului național unitar român, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988; Niall Ferguson, Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, traducere de Paul Aneci, Iași, Editura Polirom, 2018; Dragoș Măndescu, „Acolo unde arta și arheologia se întâlnesc. Date noi despre Rudolf Schweitzer-Cumpăna, la un secol de la «anul pierdut» din biografia artistului (1917-2017)”, în Argesis. Studii și comunicări, seria Istorie, vol. XXVI, 2017, pp. 251-265; Jean Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918, cu o prefață de Dumitru Preda, București, Editura Semne ʼ94, 1997; Olga Rusu, Patrimoniul cultural ieșean. Cimitirul Eternitatea, Iași, Editura Alfa, 2008 [prima ediție: 1995]; Ionela Stănilă, „Istoria neştiută a celor 3.000 de prizonieri de culoare din Bărăgan. Cum au fost trataţi în lagărele în care au ajuns în martie 1917”, [pe baza cercetărilor lui Vitalie Buzu], în Adevărul [local: Slobozia], 11 mai 2019.

Vezi comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG