Linkuri accesibilitate

​​​​​​​Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XLII)


Ofițeri români și germani în zona neutră, 1918; Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003

Încheierea armistițiului și tratativele de pace între România și adversarii acesteia aveau să ducă la eliberarea și repatrierea în masă a prizonierilor de război Centrali și a internaților civili, în prima parte a anului 1918.

Repatrierea prizonierilor de război Centrali

Convenția de la Focșani, încheiată între România și Puterile Centrale, la 4/17 ianuarie 1918, prevedea la articolul 8 schimbul prizonierilor invalizi. În acest scop, avea să fie constituită o Comisie mobilă, formată din delegați români (medic col. dr. M. Butoianu și medic col. V. Panaitescu), Centrali și din medici neutri, mai precis danezi (medic maior dr. Al. Bronun și medicul N. Ramm). Ca urmare a intervențiilor venite din partea elvețienilor, autoritățile române au fost de acord ca doctorul Pasztor, prizonier austriac aflat la Șipote, să facă parte din Comisia care se ocupa de schimbul invalizilor, cu drept de vot deliberativ.

Pentru acest schimb, din lagărele românești au fost aleși 635 de prizonieri Centrali, la sfârșitul lunii ianuarie-începutul lunii februarie 1918. Astfel, au fost selectați prizonieri de la Șipote (330 de persoane, dintre care 314 de către comisia stabilă, iar 16 de către comisia mobilă), Dobrovăț (14), Copou-Iași (trei), Bârlad (117), Măstăcani (43), Răcăciuni (37), Cuza Vodă (44), Hârlău (doi), Vlădeni (șapte), Băcești (unul), Cotnari (37). Repatrierea acestor oameni a avut loc la date diferite. Spre exemplu, cei de la Șipote au plecat la 7-8 februarie 1918, iar ce de la Dobrovăț la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie același an.

O nouă convenție între România și Puterile Centrale, din 23 martie 1918, prevedea eliberarea tuturor prizonierilor de război deținuți de părțile semnatare. Prizonierii germani și turci aflați în Moldova urmau să fie repatriați prin Mărășești, cei austro-ungari prin Burdujeni, Ghimeș-Palanca și Galați, iar bulgarii prin Galați.

România i-a repatriat pe toți prizonierii Centrali în primăvara anului 1918. Însă reintrarea în război de partea Antantei, la sfârșitul lunii octombrie/începutul lunii noiembrie 1918, avea să ducă la capturarea altor prizonieri. Spre exemplu, atunci când autoritățile de ocupație se retrăgeau din Muntenia, românii au luat prizonieri circa 750 de germani din armata lui Mackensen. În acel context, un observator a văzut un astfel convoi cu germani, „de toate soiurile, cu ochelari, cu bărbi, rași, mici, mari, tineri, bătrâni bărboși, heri [herren], profesori cu aere plate, conduși de santinelele noastre, milițieni cu anterie rupte, zdrențe și cu câte o «baionetă» model vechi la pușcociul model ‘77” (Raul Dona). Românii voiau să-i țină ca „monedă de schimb” pe acești captivi, pentru a determina eliberarea propriilor prizonieri, foarte numeroși, aflați încă în Reich.

Grup de militari români, 1917; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Grup de militari români, 1917; sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României

Evidența prizonierilor Centrali aflați în lagărele românești

Informațiile despre prizonierii Centrali care în anii 1916-1918 s-au aflat în lagărele românești sunt numeroase, însă nu tocmai riguroase. În primul rând pentru că instituțiile care aveau o legătură cu lagărele deseori nu comunicau între ele. Actele care priveau situația prizonierilor erau incomplete, imprecise. În plus, arhivele unor lagăre s-au pierdut în vâltoarea războiului, a retragerii și a „accidentelor”. A lipsit un sistem de lucru eficient al serviciului central al prizonierilor. Cea mai mare lipsă a fost neadoptarea unui sistem de fișe, care ar fi permis înregistrarea schimbărilor zilnice în privința captivilor. În lagăre au fost întocmite buletine de informații pentru fiecare prizonier. Ulterior, pentru păstrarea și utilizarea în bune condiții au fost întocmite fișe de carton, de format mic, unde au fost reunite fișele sistematizate pe litere. În acest fel s-a constituit fișierul general.

Conform unui document, la 6 septembrie 1916, în lagărele din România se aflau 6.334 de prizonieri de război, dintre care 42 ofițeri și 6.292 trupă. Se adăugau refugiații și dezertorii, patru dintre aceștia ofițeri, iar 1.892 trupă. Dintr-o situație obținută de delegații elvețieni, la 11 februarie 1918, în lagărele propriu-zise, mari – Dobrovăț, Copou, Șipote, Bârlad, Răcăciuni și Măstăcani, de care depindeau și lagărele/punctele de muncă – se aflau 12.672 de prizonieri de război, dintre care 9.778 austro-ungari, 2.452 germani, 313 turci și 129 bulgari.

Vagon pentru transportul răniților și bolnavilor în Primul Război Mondial
Vagon pentru transportul răniților și bolnavilor în Primul Război Mondial

Situațiile statistice întocmite de autoritățile române la încheierea războiului ne permit o privire asupra numărului general al prizonierilor din lagărele românești, pe cetățenii și categorii. În lagărele din Moldova se aflaseră 32.093 de prizonieri Centrali. Dintre cei 25.114 prizonieri austro-ungari muriseră 6.684, fuseseră repatriați 7.362, eliberați 4.400, 671 evadaseră, iar 5.997 dispăruseră. În privința prizonierilor germani, 6.546 la număr, muriseră 2.048, fuseseră repatriați 1.431, eliberați 1.454, 109 evadaseră, iar 1.504 dispăruseră. Cât despre prizonierii bulgari, aceștia fuseseră în număr foarte mic, doar 215, dintre care muriseră 25, 57 fuseseră repatriați, 23 eliberați, 19 evadaseră, iar 88 dispăruseră. Dintr-un alt document românesc din 23 martie 1918, aflăm că în lagărele din Moldova erau doar 138 de prizonieri bulgari. Prizonierii otomani fuseseră și ei în număr redus, 218 la număr, dintre care 37 muriseră, 124 au fost repatriați, 16 erau trecuți ca eliberați, 16 evadaseră, iar 33 dispăruseră. Potrivit unor surse otomane, România deținuse 605 prizonieri turci.

Potrivit datelor din paragraful precedent, pierderile în rândurile prizonierilor germani și austro-ungari aflați în lagărele românești a fost enormă. O treime dintre germani și aproape în aceeași proporție dintre austro-ungari muriseră, iar dacă adăugăm și dispăruții, cel mai probabil tot morți, atunci numărul captivilor Centrali care și-au găsit sfârșitul în lagărele românești se apropie de jumătate. În mod deosebit ceea ce s-a întâmplat la Șipote a ridicat la un nivel incredibil mortalitatea acestora. Era una dintre cele mai ridicate mortalități din Europa în rândurile prizonierilor de război, comparabilă cu cea a românilor din unele lagăre germane.

După cum am putut vedea de-a lungul acestei extinse serii, prizonierii Centrali care au murit în lagărele și în spitalele din România au sfârșit de regulă în gropi comune. Aceasta nu s-a întâmplat doar în lagăre, ci și în orașe. Spre exemplu, în Cimitirul Eternitatea din Iași sunt înhumați, într-o groapă comună, 578 de militari din armatele Centralilor, care căzuseră în captivitate în anii primei conflagrații mondiale. Era vorba de oameni de diferite naționalități: germani, austrieci (și bosniaci), turci etc.

Lagărele românești au întocmit acte de deces doar pentru jumătate dintre prizonieri. După încheierea păcii, aceste acte au fost expediate în țările de origine ale prizonierilor morți. Pentru ceilalți decedați au fost întocmite certificate de deces de către Serviciul de Statistică. Acestea din urmă nu au fost însă primite drept acte de deces de către țările de unde proveneau prizonierii.

Tocmai pentru că nu toate lagărele i-au înregistrat pe prizonierii care muriseră, la sfârșitul războiului au fost solicitate de la comune extrasele de deces ale străinilor care sfârșiseră în timpul campaniei. Drept urmare, au fost primite 19.756 de extrase de deces. După verificarea actelor de lagăr ale prizonierilor, doar 6.375 au fost considerate valabile. Prin atașații militari români aceste extrase au fost înaintate guvernelor fostelor Puteri Centrale.

Potrivit unei situații întocmite în anii 1920 de Secția Statistică din Ministerul de Război, existau 50.366 de fișe de carton, care alcătuiau registrul prizonierilor străini. Aceste fișe cuprindeau următoarele categorii: 10.860 morți, 16.929 repatriați, 2.016 evadați, 12.000 eliberați, 8.561 dispăruți. Trebuie precizat că aceste cifre priveau anii 1916-1921, aici fiind incluși și prizonierii făcuți de Armata Română în campania din 1919, împotriva Ungariei.

Reconstituirea cu maximă rigoare a numărului și categoriilor de prizonieri de război Centrali aflați în lagărele românești în timpul Primului Război Mondial este o restanță istoriografică. Cauzele țin în primul rând de lipsa de acuratețe a surselor disponibile. Intrarea în circuitul științific a unor informații arhivistice noi, eventual inițierea unui program amplu de cercetare, cu implicarea unor istorici din mai multe țări, ar putea rezolva și această problemă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG