Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XVI)


Vaslui, început de secol XX

Lagărul Vaslui

La Vaslui s-a aflat inițial un lagăr de dimensiuni reduse, unde au fost internați îndeosebi ofițeri Centrali, în mai mică măsură trupă. La 17 septembrie 1916 se găseau acolo 46 ofițeri și șapte trupă, la 25 septembrie 1916 erau 57 de ofițeri și 11 trupă, la 30 septembrie 1916 erau 63 de ofițeri și 11 trupă, la 6 octombrie 1916 erau 73 de ofițeri și 13 trupă. De asemenea, au ajuns acolo și patru dezertori și refugiați. Din alte informații, lagărul de la Vaslui avea să reunească, în aceeași toamnă a anului 1916, 2.837 de trupă prizonieri, precum și patru ofițeri refugiați și dezertori. Pentru perioada următoare nu dispunem în acest moment de alte informații.

Lagărul Tecuci

Cazarma Regimentului 6 Roșiori din Tecuci a fost evacuată la sfârșitul lunii august 1916, în vederea cazării prizonierilor. Circa 80 de ofițeri și 2500 trupă trebuia să găzduiască acest lagăr. Lagărul de la Tecuci avea 11 ofițeri și 119 de soldați prizonieri la 5 septembrie 1916, pentru ca ulterior să se înregistreze 125 trupă prizonieri, plus un ofițer și 111 refugiați și dezertori. Garda lagărului era formată din 82 de trupă români.

Cazarma Regimentului 3 Roșiori Tecuci, începutul secolului XX
Cazarma Regimentului 3 Roșiori Tecuci, începutul secolului XX


Între prizonierii de la Tecuci se aflau și 34 de ruși, care ajunseseră acolo încă din perioada neutralității. După intrarea României în război, acești prizonieri își exprimaseră dorința de a se reîntoarce în Rusia. Cei mai mulți dintre ei erau meseriași calificați sau erau capabili să-i asiste pe cei dintâi și să devină la rândul lor meseriși. Aceștia lucraseră anterior în fabrici românești, mai ales de confecții. În septembrie 1916 se lua în calcul trimiterea lor în penitenciarul de la Târgșor, unde existau ateliere de confecții militare.

Corpul 3 Armată avea să precizeze, într-un raport din 5 noiembrie 1916, că în lagărul Tecuci era o situație foarte bună. Cu toate acestea, se amintea în același raport că se sistase ceaiul de dimineață pentru prizonieri, din cauza lipsei zahărului. De asemenea, unii dintre prizonieri aveau nevoie de încălțăminte și îmbrăcăminte de iarnă, pentru aproape toți era nevoie de rufărie, iar pături chiar pentru toți, pentru a putea trece iarna. În același timp, se ordonase plata soldei ofițerilor prizonieri aflați la Tecuci.

În noiembrie 1916, comandantul lagărului Tecuci era căpitanul în rezervă Lucasievici, fost secretar la Ministerul Domeniilor. Prizonierii Centrali din lagărul de la Tecuci au fost transferați în cel de la Șipote, în a doua jumătate a lunii decembrie 1916.

Lagărul Galați

Pentru cazarea prizonierilor de război, la sfârșitul lunii august 1916 au fost puse la dispoziție clădirile Regimentului de Artilerie Călăreață din Galați. Capacitatea acestui lagăr urma să fie de aproximativ 80 de ofițeri și 3000 soldați.

Imagine din Galați, începutul secolului XX
Imagine din Galați, începutul secolului XX


Din lagărul de la Ișalnița au fost aduși la Galați, spre sfârșitul lunii august 1916, 3000 de prizonieri austro-ungari, care urmau să fie folosiți la construirea liniei de cale ferată Galați-Reni. În afară de aceștia, s-au mai aflat în acest lagăr patru ofițeri și 740 trupă refugiați și dezertori. Numărul ofițerilor prizonieri depuși în lagărul Galați aveau să ajungă la 46, în toamna anului 1916.

La începutul lunii octombrie 1916 erau înregistrați în lagărul de la Galați 2.994 de prizonieri, repartizați astfel din punct de vedere al autoidentificării etnice: 1.588 maghiari, 618 austrieci, 314 boemi, 111 slovaci, 98 sârbi, 84 ruteni, 65 croați, 31 polonezi, 26 italieni, 26 evrei, 17 turci, opt bulgari, șase români, doi de alte naționalități. Marele Cartier General a dispus ca prizonierii austro-ungari de origine română, sârbă, croată și italiană să fie așezați într-un cantonament propriu. Atunci când erau scoși la muncă, ei trebuiau grupați separat de maghiari și austrieci. Grupele de toate naționalitățile, inclusiv cele ale ungurilor și austriecilor, aveau șefi aleși dintre gradații prizonieri de etnie română, sârbă, croată și italiană. Maghiarii și germanii erau obligatoriu excluși de la obținerea acestor poziții.

Prizonierii din rândurile trupei erau încă folosiți în octombrie 1916, sub pază, la construirea linei de cale ferată Galați-Reni. Captivii dormeau în vagoane, unii pe paturi, alții pe dușumeaua acoperită cu papură. Vremea se răcise, de aceea se considera necesară instalarea unor sobe. Mâncarea pe care o primeau acești prizonieri era considerată bună; prizonierii primeau aproape tot timpul pește, nu și carne. Tutunul era solicitat în permanență de prizonieri.

Alți prizonieri lucrau pentru ruși, la construirea de barăci sau în port. Aceștia trebuiau păziți de milițieni români – soldați mai în vârstă, utilizați de regulă pentru pază, mai rar în luptă –, dar hrăniți și plătiți de ruși.

Perspectivă asupra portului Galați, începutul secolului XX
Perspectivă asupra portului Galați, începutul secolului XX


Potrivit unui raport din 5 noiembrie 1916, al Corpului 3 Armată, prizonierii de la Galați erau cazați în șase forturi, care erau răspândite pe o distanță de aproape 10 kilometri. Captivilor nu li se dăduse ceaiul de dimineață o perioadă, întrucât zahărul lipsea. O parte a prizonierilor era lipsită de încălțăminte și haine de iarnă, rufăria era necesară pentru aproape toți, iar pentru a putea rezista iernii, tuturor captivilor trebuiau să li se dea pături.

Conform surselor românești din 1918, în lagărul Galați ajunseseră în perioada de funcționare 3.367 de prizonieri Centrali. Austro-ungarii fuseseră în cel mai mare număr, 3.161, dintre care 164 au murit, 2.873 au fost eliberați, 24 au evadat, iar 100 au dispărut. Germanii fuseseră în număr de 204, dintre care șase au murit, iar 198 au fost eliberați. Prizonieri bulgari au fost doar 22, dintre care trei au murit, 17 au fost eliberați, iar doi au dispărut.

La o dată și în împrejurări pe care nu le cunoaștem, lagărul de la Galați a fuzionat cu cel de la Măstăcani.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG