Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XX)


Tabără a Armatei române la Huși, Sursa: Andrei Șiperco (ed.), Tragedii și suferințe neștiute...., 2003 (AFB, E 2020 Schachtel nr. 111).

Internații civili în România Primului Război Mondial

Nu doar Puterile Centrale i-au internat pe cetățenii statelor inamice, aflați în teritoriile pe care le controlau, ci și țările Antantei au făcut același lucru cu cetățenii germani, austro-ungari, otomani și bulgari aflați în puterea lor. Unii dintre aceștia și-au relatat experiențele în lucrări cu valoare recunoscută, nu doar informativă, ci și literară.

Poate cel mai potrivit exemplu ni l-a oferit scriitorul maghiar Kuncz Aladár, în Mănăstirea neagră. Însemnări din viața internaților din Franța (ediția originală în 1931, cu o traducere românească în 1971). Kuncz făcuse o pasiune pentru Franța, era un admirator declarat al culturii franceze, mergea în fiecare an în Hexagon și frecventa cercurile literare de la Paris. Declanșarea războiului l-a surprins chiar în Franța. Asemeni celorlalți cetățeni austro-ungari și germani aflați în aceeași situație, Kuncz a fost internat de francezi în vara anului 1914, eliberarea survenind abia în 1919. A fost o experiență traumatizantă și pentru el, și pentru mulți alții. Pasiunile sale deschise se stinseseră între zidurile unei mănăstiri tranformate în închisoare.

Cadrul legal pentru internarea străinilor în România

În contextul Primului Război Mondial, ca urmare a circulației tot mai intense a populației, din și spre România, la 20 martie 1915 a fost emisă Legea pentru controlul străinilor, controlul unora din stabilimentele publice și înființarea unui birou al populațiunii. Aceasta a oferit autorităților române cadrul pentru a-i înregistra și urmări pe cei care intrau sub incidența legii, cetățenii străini, evreii pământeni, dar și alții suspectați din diverse considerente.

Printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri din 14/27 august 1916 s-a decis internarea străinilor care aveau cetățenia țărilor cu care România era în război, adică Austro-Ungaria, Germania, Turcia și Bulgaria. Ministrul de Interne era autorizat să îi interneze în județul Ialomița, în localitățile desemnate împreună cu Marele Stat Majore al Armatei Române, pe supușii acestor state. Erau supuși acestei măsuri toți bărbații de la vârsta de 16 ani în sus, cetățeni ai Puterilor Centrale. Internarea celor avuți în vedere avea să se realizeze prin intermediul poliției și jandarmilor rurali, sub controlul prefecților de poliție și de județ, precum și al Direcției Poliției și Siguranței Generale.

Fântână cu cumpănă în România (Lady Kennard, A Roumanian Diary, New York, 1918)
Fântână cu cumpănă în România (Lady Kennard, A Roumanian Diary, New York, 1918)


Plecarea din localitățile în care se găseau străinii era fixată de prefecturile de județ și de poliție, iar deplasarea avea să se realizeze cu trenul sau vaporul, dacă era cazul. În a șasea zi de la decretarea mobilizării, în localitățile din România nu mai trebuiau să fie străini, excepție făcând locurile desemnate pentru internare. Cei trimiși spre locurile de internare puteau lua cu ei 40 de kgilograme de bagaje de persoană, hrană pentru cinci zile și serviciul de masă necesar. Cei care din cauza bolilor – constatate de medici oficiali – nu puteau pleca, rămâneau pe loc cât timp decideau doctorii. Din ziua începerii mobilizării și până la plecarea spre locurile de internare, cei în cauză trebuiau să se prezinte zilnic la poliție. Averile acestor străini urmau să fie sigilate și păzite de prefecturile de poliție și de județe, până la numirea sechestrelor speciale.

Autoritățile care erau implicate în transportarea străinilor, precum și cele din localitățile de internare aveau să ia măsuri pentru ca internații să fie tratați „cu cea mai mare urbanitate potrivit rangului și pozițiunii lor sociale”. În localitățile în care erau internați, străinii urmau, după caz, să se hrănească pe propria cheltuială, să fie ajutați să își găsească de lucru ori să li se procure alimente de către stat. Poliția internaților era asigurată de către jandarmeria rurală, sub supravegherea delegatului Ministerului de Interne.

Cetățenii statelor cu care România nu era în stare de război aveau dreptul de a rămâne în localitățile unde se aflau, dar cu obligația ca la 24 de ore de la decretarea mobilizării să înștiințeze poliția în cazul orașelor, și jandarmeria în cazul satelor. Ei trebuiau să se prezinte de două ori pe săptămână la poliție sau la postul de jandarmi. Localitatea nu putea fi părăsită fără bilet de circulație. Pentru o singură călătorie biletul era eliberat de șeful poliției locale, în orașe, sau de șeful postului de jandarmi, în sate. Biletele permanente de circulație puteau fi date de prefectul județului, cu excepția orașelor București, Iași, Galați și Craiova, unde erau eliberate de prefecții de poliție.

În caz de neconformare întocmai și la timp față de dispozițiile deciziei din 14/27 august 1916, străinii din categoriile amintite mai sus erau pasibili de pedeapsa prevăzută în Legea asupra controlului străinilor. Era vorba de condamnarea la un an sau doi ani de închisoare, judecata urmând să aibă loc în stare de arest.

Legiuirea de război privitoare la averile supuşilor inamici, București, 1920
Legiuirea de război privitoare la averile supuşilor inamici, București, 1920


O circulară din 31 august/13 septembrie 1918 conținea precizări cu privire la diverse chestiuni juridice și administrative în centrele de internați. Drepturile civile ale străinilor nu erau suspendate. Străinii erau obligați să aibă asupra lor un bilet de identificare, care era de culoare roșie, în vreme ce localnicii aveau unul de culoare verde, iar militarii și funcționarii militarizați de culoare albă. Internații erau ocupați în timpul zilei în diferite activități, potrivit statutului social și pregătirii profesionale, inclusiv în funcție de necesitățile autorităților. La 1/14 septembrie 1916, s-a decis ca meseriașii aflați în lagăre să fie identificați și trecuți în liste nominale, ei urmând să fie folosiți în fabrici particulare. Respectivii meseriași aveau să fie recrutați dintre străinii internați care nu erau „suspectați”.

Noi dispoziții privind situația internaților au fost emise prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 15/28 septembrie 1916. Femeile și copiii (fetele nemăritate și băieții sub 16 ani), cetățeni ai Puterilor Centrale, în privința cărora se hotărâse să nu fie internați, erau obligați să rămână în localitățile de domiciliu în momentul mobilizării armatei. Nu aveau voie să plece din orașele și satele respective decât cu autorizarea Ministerului de Interne, Direcția Poliției și a Siguranței Generale. Acelorași obligații li se supuneau și bărbații cetățeni Centrali, care fuseseră eliberați din regiunea de internare. Toți cei amintiți mai sus trebuiau să se prezinte de două ori pe săptămână la poliție sau la postul de jandarmi. Cei care nu se conformau intrau sub incidența Legii asupra controlului străinilor, putând primi un an sau doi de închisoare, în urma unui proces desfășurat în stare de arest. În cazul bărbaților se preciza că după ispășirea pedepsei aveau să fie trimiși în regiunea de internare.

Conform decretului regal din 23 august/5 septembrie 1916, pe lângă Direcția de Statistică din Ministerul de Război a fost constituită o comisie care urma să aibă în vedere situația internaților civili, în vreme ce o alta superviza situația prizonierilor de război. Între membrii comisiei pentru internații civili s-a aflat și Grigore Antipa, membru al Academiei Române și inspector general al Ministerului Domeniilor.

Comisia internaților civili a discutat în mai multe ședințe situația internaților civili. Astfel, la 7/20 septembrie 1916 a fost abordată problema folosirii străinilor internați și nesuspectați în fabricile de muniții. Totodată, se reamintea că prin legea rechizițiilor, Ministerul de Război avea dreptul să-i mobilizeze pe meseriașii nemobilizabili, care nu erau folosiți în fabrici. De asemenea, Comisia a decis ca mai mulți internați în lagărul de prizonieri din Tecuci, capturați de trupele române în sudul Transilvaniei, să fie eliberați, întrucât erau cu toții bătrâni sau infirmi.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG