Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XXIX)


Județul Botoșani: căile de comunicație la 1897, Sursa: Domeniu public

În nord-estul județului Botoșani se aflau mai multe centre de internare: Mihălășeni, Ripiceni, Dângeni, Iacobeni, Hulub și Cismănești.

Centrul Mihălășeni

În mai 1917, când centrul de la Mihălășeni a fost vizitat de elvețieni, erau acolo 240 de cetățeni bulgari, precum și 60 de cetățeni turci și albanezi. Mai erau și cinci femei (cu patru copii), care erau internate la cererea lor, întrucât își urmaseră soții în captivitate.

Camerele unde locuiau internații erau curate și fuseseră dezinfectate prin văruite. Internații aveau o stare de sănătate bună. Spre deosebire de alte centre, nu se vedeau fețele trase și palide, iar tifosul exantematic nu ajunsese acolo. Exista o infirmerie, unde se aflau patru bolnavi. Comandantul centrului fusese schimbat la 20 februarie 1917, ceea ce avusese efecte benefice. Hrana era bună și suficientă. Internații primeau alimentele – pâine, cartofi, ceapă, sare, ceai, zahăr –, se grupau câte 10-12 și își pregăteau mâncarea împreună.

Una dintre situațiile detaliate din 1917 arată că la Mihălășeni se găseau 1.150 de internați. „Străinii” cetățeni români erau 283. Dintre aceștia, 280 erau bărbați: 210 cu vârste cuprinse între 17-50 de ani (175 de etnici bulgari, 22 de albanezi, șapte turci, patru greci, un sârb și un român), 66 aveau peste 50 ani (64 de bulgari și doi greci); patru erau invalizi și infirmi (etnici bulgari). Se adăugau o femeie de etnie turcă și doi copii bulgari sub 17 ani. Cetățenii străini erau în număr de 867, împărțiți astfel: 446 din Imperiul Otoman (253 de albanezi, 163 de turci, 15 bulgari, nouă macedoneni, cinci greci și un persan) și 421 din Bulgaria (395 de bulgari, 17 macedoneni, opt turci și un grec).

Dacă la 10 decembrie 1917 în centrul de internare de la Mihălășeni erau 1.036 de internați, două luni mai târziu, mai precis la 2 februarie 1918, se mai găseau acolo aflau 634 de internați, dintre care 349 bulgari și 285 de turci.

Elvețienii au făcut o nouă vizită la Mihălășeni, la 15 martie 1918. Erau înregistrați 603 internați, dintre care 302 turci și 301 bulgari. Oamenii aveau o mină bună. Ei munceau în agricultură și primeau 1,50 lei/zi vara și un leu/zi iarna.

Centrul Ripiceni

Localitatea Ripiceni era situată chiar pe malul Prutului, acolo regăsindu-se stația terminus a liniei de cale ferată îngustă, în lungime de cca 28 de km, care făcea legătura cu stația CFR Dângeni. Exista acolo o mare fabrică de zahăr, spirt și drojdie, construită în anii 1899-1904, cu capital francez și cu muncitori francezi, italieni, germani, cehi și români. Această fabrică avea să reprezinte timp de decenii una dintre cele mai importante investiții industriale din nordul Moldovei.

Fabrica de zahăr de la Ripiceni, Sursa: Domeniu public
Fabrica de zahăr de la Ripiceni, Sursa: Domeniu public


Anii Primului Război Mondial au transformat Ripiceniul într-unul din centrele în care au fost trimiși internați civili. O statistică din 1917 arată că la Ripiceni erau 1.591 de persoane aflate în această situație. „Străinii” cetățeni români erau 707, dintre care 354 de etnici sârbi, 218 bulgari și 135 de turci. În privința cetățenilor străini, 884 la număr, aceștia erau împărțiți astfel: 531 din Imperiul Otoman (342 de turci, 164 de albanezi, nouă macedoneni, nouă persani și șapte greci), 348 din Bulgaria (etnici bulgari), cinci din Austro-Ungaria (trei maghiari, un german și un polonez).

La 10 decembrie 1917, la Ripiceni erau 1.526 de internați, în vreme ce la 2 februarie 1918 erau înregistrați 1.216, dintre care 783 turci, 429 bulgari, doi germani și doi austro-ungari. Când elvețienii au ajuns la Ripiceni, la 15 martie 1918, în scriptele administrației erau trecuți 1.012 internați, dintre care în centrul propriu-zis se aflau 162. La muncă erau: 733 la căile ferate, 19 la grajduri și 15 la grădini. Alții erau la spitalul din Ștefănești (12 ), infirmerie (șase), închisoarea Botoșani (cinci), „la dispoziție” (50 ) sau evadaseră (102). De asemenea, erau și două femei. Potrivit cetățeniei internaților, 647 erau turci, 361 bulgari, iar patru austrieci.

În martie 1918, oamenii locuiau în bordeie acoperite cu paie, pe așternuturile formate tot din paie. O sală mare, văruită, curată și confortabilă era amenajată ca infirmerie; existau pături pentru cei care ajungeau acolo. În acel moment doi bolnavi de tifos exantematic se aflau în convalescență, izolați. De asemenea, exista o etuvă pentru deparazitare. În magazii existau în cantități mari făină, fasole, zahăr, oțet, varză acră, cartofi etc. Cu toate acestea, mina internaților nu era prea bună. Internații folosiți la muncă primeau între 1,50 și doi lei/zi. Cei câțiva austrieci erau utilizați ca specialiști și erau plătiți cu până la trei lei/zi.

Centrul Dângeni

Localitatea Dângeni era situată în apropierea liniei de cale ferată Iași-Dorohoi. Bolile – tifosul exantematic, tifosul recurent, febra tifoidă și dizenteria – au bântuit localitatea Dângeni în primele luni ale anului 1917, lovind populația civilă băștinașă, militarii din trupele române dislocate în zonă și internații civili. Patru internați erau utizați la sfârșitul lunii februarie 1917 drept secretari comunali și „nu pridideau cu întocmirea actelor de deces”.

Fierărie mobilă a Armatei Române, 1917 Courtesy Photo: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României
Fierărie mobilă a Armatei Române, 1917 Courtesy Photo: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României


Conform unei statistici din 1917, la Dângeni erau 1.023 de internați. Dintre aceștia, 135 erau în categoria „străini” – cetățeni români (112 turci, 15 bulgari, patru români, trei austrieci și un evreu). Cetățenii străini erau 888, dintre care 552 din Bulgaria (etnici bulgari), 225 din Imperiul Otoman (etnici turci), iar 111 din Austro-Ungaria (49 de evrei, 38 de maghiari, nouă români, opt polonezi și șapte ruși).

În vreme ce la 10 decembrie 1917, la Dângeni se aflau 1.049 de internați, la 2 februarie 1918 erau 794 de internați, dintre care 420 bulgari, 373 turci și un austro-ungar. Centrul de internare era situat la trei kilometri nord de satul Dângeni și era format din bordeie, potrivit unei descrieri elvețiene din martie 1918. Barăcile erau curate, bucătăriile bune și acoperite. Oamenii se culcau pe pământ, deasupra punându-se paie. La 17 martie 1918, se mai aflau în centru 145 de internați.

Centrul Iacobeni

La Iacobeni, sat situat în apropiere de Dângeni, s-a aflat un alt centru de internare. La 17 martie 1918 erau trecuți în evidențe 704 internați: 232 erau prezenți, 182 erau la Băcești-Roman, trei în permisie, unul la spital, 138 evadați, ceilați la munci agricole. În privința cetățeniei, era vorba de 206 români, 205 bulgari, 202 turci, 72 de austrieci, nouă sârbi, șapte italieni, doi germani și un chinez. Fuseseră repatriați deja 500 de internați. Nu exista baie în centru, dar de la începutul lunii martie 1918 funcționa un cuptor de deparazitare. Pentru munca în agricultură, un internat era plătit cu 1,10 franci pe zi. Un ou costa 25 bani, un litru de lapte doi lei, un pui de gâină între 10-15 lei.

Centrul Hulub

Astăzi sat în comuna Dângeni. Centrul Hulub avea 236 de internați la 10 decembrie 1917, iar la 2 februarie 1918 erau doar 95 de oameni, dintre care 81 de turci, 12 bulgari și doi austro-ungari. Cînd au ajuns elvețienii acolo, la 17 martie 1918, mai erau 153 de internați. Dintre aceștia, 151 erau prezenți, doi se aflau la muncă. Pe sexe și categorii de vârstă, 73 erau bărbați și oameni tineri, 57 femei, iar 20 copii sub cinci ani. Și femeile, și copii erau internați de bunăvoie, aproape toți fiind din Transilvania. Elvețienilor li s-a părut că mulți erau anemici. Din punct de vedere al cetățeniei, 75 erau români, 68 austro-ungari (din Ardeal), opt bulgari și doi turci.

XS
SM
MD
LG