Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XXX)


Bucătărie românească în Primul Război Mondial, Sursa: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României

Centrul Cișmănești

Acum un secol – ca și astăzi – Cișmănești era un sat aflat în componența comunei Dobârceni, județul Botoșani. Satul era destul de sărac, potrivit observațiilor făcute de medicii elvețieni care l-au vizitat în mai multe rânduri în 1917-1918, tocmai pentru a vedea starea internaților civili aflați în centrul de acolo.

Medicul Luciano Bacilieri a găsit la Cișmănești, la 18 mai 1917, 1.100 de internați austro-ungari și germani, care sosiseră din centrul de la Ungureni cu doar două zile înainte, la 16 mai 1917. Cu toții făceau parte din clasa a III-a și erau muncitori. În centrul de unde veniseră, Ungureni, acești internați avuseseră probleme deosebite în timpul iernii, atât cu aprovizionarea, cât și cu locuințele sau încălzirea, toate provocând mari suferințe. Au existat cazuri de degerare, bolnavii fuseseră lăsați practic fără îngrijire, nu existau medicamente pentru tratarea acestor cazuri. Numărul oficial al decedaților nu era cunoscut din date oficiale, însă internații susțineau că muriseră 270 dintre ei.

Etuvă pentru dezinfectare, Sursa: MNIR
Etuvă pentru dezinfectare, Sursa: MNIR


Primele zile la Cișmănești nu au fost prea bune pentru internați. Nu se făcuse nimic pentru deparazitare, camerele unde stăteau internații erau murdare. Cele mai bune condiții erau atunci în locurile care anterior fuseseră folosite pentru adăpostirea vitelor; era curățenie, iar oamenii dormeau pe paie. Internaților nu li s-au dat lemne pentru pregătirea hranei, astfel încât s-au descurcat cum au putut. Cazanele folosite la gătirea mâncării erau și puține, doar patru, și în stare necorespunzătoare. Nici pâinea nu era bine preparată. O persoană avea alocate zilnic 750 grame de pâine, 250 de grame de fasole, 30 grame de ceapă, 15 grame de sare, 10 grame de zahăr, 1/2 grame de zahăr.

Populația locală se arătase neprietenoasă față de internați, în mai 1917, la instigarea primarului. Reprezentantul guvernului român știa despre această situație și părea să fie interesat să ia măsuri. Serviciul sanitar funcționa prost, distribuirea medicamentelor asemenea. Comitetul de la Cișmănești nu-și făcea nici el bine treaba, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în alte centre, iar internații nu avuseseră parte de sprijin material și moral. Explicația era simplă, și anume că oamenii din comitet erau interesați doar de ei în viața civilă.

În octombrie-noiembrie 1917, centrul de la Cișmănești avea în evidențe 1.142 de internați. Se aflau la muncă 762 oameni, iar în centru 380. Dintre cei din urmă, potrivit cetățeniei, 317 erau austro-ungari, 39 germani, 21 bulgari, iar trei turci. Toți internații erau încadrați în clasa a III-a, deși prin poziția socială mulți ar fi putut fi trecuți într-o clasă superioară.

Cazarea și întreținerea internaților erau sub media obișnuită în toamna anului 1917. Îmbrăcămintea oamenilor era departe de a fi satisfăcătoare. În privința hranei, centrul de la Cișmănești avea o particularitate. În vreme ce în celelalte centre internații primeau mâncare caldă de două ori pe zi, la Cișmănești li se dădea doar o supă la prânz, dimineața fiecare își prepara ceaiul, iar seara se descurcau cum puteau. Fiecare internat primea 750 de grame de pâine/zi. Carne se dăduse până la jumătatea lunii octombrie, câte 250 grame/săptămână. La un moment dat, internații de aici au primit mazăre verde viermănoasă mai multe zile la rând. Pentru că așa ceva nu se putea mânca, internații au rămas doar cu pâinea.

Acest centru era unul cu mari probleme inclusiv în privința asistenței sanitare. Infirmeria funcționa în clădirea școlii, dar condițiile de igienă i-au frapat pe medicii elvețieni care au vizitat centrul în octombrie-noiembrie 1917. Bolnavii – șapte la număr – nu primeau îngrijirile necesare, se culcau direct pe pământ, deasupra căruia se găseau puține paie murdare, pline de paraziți. Bolile semnalate erau malaria, dizenteria, febra tifoidă, febra recurentă și icterul. Paraziții erau extrem de răspândiți, nu existau nici cuptor de deparazitare, nici instalație de baie. De două ori pe săptămână un medic venea de la Dângeni pentru a vizita bolnavii.

Baie de campanie, Sursa: MNIR
Baie de campanie, Sursa: MNIR


Condițiile inadecvate de cazare și de viață, lipsurile de tot felul, inclusiv a asistenței medicale, au provocat moartea unui mare număr de internați din grupul aflat inițial la Ungureni, apoi transferat la Cișmănești. Potrivit datelor obținute de medicii elvețieni, de la începuturile internării până în octombrie-noiembrie 1917 se înregistraseră 409 decese, dintre care 86 începând din luna mai, când internații se aflaseră la Cișmănești. Cele 86 de decese înregistrate în vara și toamna anului 1917 erau repartizate astfel pe categorii de vârstă: cinci între 17-20 de ani, două între 21-30 de ani, opt între 31-40 de ani, 15 între 41-50 de ani, 35 între 51-60 de ani, 19 între 61-70 de ani, două între 71-88 de ani. După cum se poate vedea, cei mai afectați erau oamenii în vârstă, iar potrivit standardelor vremii, oamenii de peste 50 de ani intrau deja în această categorie.

Comitetul de la Cișmănești era nemulțumit de indiferența comandantului, îndeosebi față de modul în care fuseseră tratate detașamentele de muncă. Reprezentantul guvernului de la Iași, care îi însoțea pe elvețieni, a fost de acord că situația internaților nu era bună și a promis că aveau să aibă loc schimbări în favoarea lor.

Conform unei situații din 1917, la Cișmănești erau 1.072 de internați. Dintre aceștia, 263 erau „străini” – cetățeni români: 111 etnici maghiari, 109 germani, 22 de polonezi, nouă evrei, șapte români, patru bulgari și un turc. Existau și 33 de apatrizi. Cetățenii străini erau 776 la număr, dintre care 706 din Austro-Ungaria (335 de etnici maghiari, 217 germani, 55 de evrei, 49 de polonezi, șase români, trei italieni, doi ruși, 39 de alte naționalități), 34 din Germania (33 de etnici germani și un evreu), 27 din Bulgaria (22 de etnici bulgari, doi macedoneni și trei de alte naționalități), iar 19 din Imperiul Otoman (17 evrei, un armean și un grec).

Numărul internaților avea să scadă în lunile următoare. La 2 februarie 1918, în centrul de internare Cișmănești se aflau 584 de internați, dintre care 444 austro-ungari, 111 germani, 19 bulgari și 14 turci. O lună și jumătate mai târziu, la 15 martie 1918, centrul încă avea în evidențe 584 de internați, dar se schimbase compoziția pe cetățenii. Potrivit acestui criteriu, 382 de internați erau cetățeni austro-ungari, 17 germani, 15 bulgari și șase turci; pentru ceilalți nu avem o situație precisă. Doar 255 de persoane erau atunci efectiv prezente în centru. Comandantul centrului era locotenentul N. Drâmbă, care era apreciat ca foarte bun. Oamenii aveau o mină bună și erau folosiți mai ales la muncile agricole. În acel moment existau locuințe suficiente, mai ales că internații fuseseră distribuiți în două sate din vecinătate. Infirmeria oferea condiții mai bune în comparație cu cele din anul precedent. Comitetul din lagăr distribuise tuturor internaților, fără a face diferențieri potrivit naționalității, alimentele trimise de la Iași prin grija elvețienilor.

XS
SM
MD
LG