Linkuri accesibilitate

Prosopopeea presurii, sau despre Michel Onfray, moralistul francez anti-UE și ranchiunos


Președinții Franței până la Emmanuel Macron. De Gaulle și Mitterrand sunt al doilea și al cincilea din rândul de jos.

„De Gaulle își dă viața pentru a salva Franța; Mitterrand dă Franța pentru a-și scăpa viața.” (Michel Onfray)

Prosopopea presurii, sau despre Michel Onfray, moralistul francez anti-UE și ranchiunos
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:12 0:00
Link direct

În Franța, intelectualii au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care și l-au pierdut doar relativ recent, după dispariția ultimilor pontifi care au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu. Intelectualii erau acei clercs (clerici, metaforic) a căror trădare în mari momente a fost amar deplânsă, așa cum am scris când am deplâns și la noi trădarea clericului Pleșu și a altora.

După dispariția lui Bourdieu, rămăsese un gol în preoția spiritului, care iată, a fost umplut de unul ca Thomas Piketty în stânga și de hiper-prolificul-și-prin-forța-lucrurilor-superficialul Michel Onfray în dreapta, omul cu o sută de cărți, o universitate de vară și o revistă intelectuală populistă care se apropie de ideile și discursul dreptei extreme.

Am mai scris despre ceea ce-l apropie pe Onfray de conservatismul și anti-europeanismul scriitorului Michel Houellebecq. Ultima lui carte este: Michel Onfray, Vies parallèles: De Gaulle et Mitterrand (Laffont, 2020).

Michel Onfray
Michel Onfray

Michel Onfray își rezumă singur cartea, pe coperta IV, opunând unul altuia cele două personaje istorice, De Gaulle și Mitterrand, cei doi mari președinți ai Franței în sec. XX, într-o frază care reflectă toate exagerările din text: „Primul își dă viața pentru a salva Franța; al doilea dă Franța pentru a-și scăpa viața.”

Sunt niște Vieți paralele în spiritul lui Plutarh, desigur. Paralela pe care Michel Onfray o face între atitudinile total diferite în toate ale lui De Gaulle și Mitterrand este sistematică și pe cât de tendențioasă ne-am aștepta.

Comparația e făcută de-a lungul a 18 capitole, structurate în 18 teme, începând din copilăria fiecăruia din cei doi și până la atitudinea lor față de Europa. Pe Mitterrand, Onfray îl acuză că ar fi lepădat suveranitatea Franței, semnând Tratatul de la Maastricht, din 1992, sursa tuturor relelor pentru Onfray, prin care Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană. (În asta, romancierul Houellebecq ar fi cu totul de acord cu Onfray, pentru că și el insistă asupra caracterului pretins distrugător al Europei în romanul Serotonina, care culminează cu scena manifestației violente a agricultorilor francezi opresați de UE.)

Onfray nu inventează, ci doar exagerează permanent răuvoitor. Multe zone de umbră și ambiguități ale trecutului lui Mitterrand erau știute încă din timpul celor două mandate ale sale. De pildă, faptul că cel care avea să devină președintele socialist al Franței vreme de 14 ani a întreținut simpatii fasciste în tinerețe, în perioada interbelică.

Francois Mitterrand, 1989
Francois Mitterrand, 1989

Plasându-se la antipodul toleranței franceze pentru aventurile amoroase, Onfray îi reproșează lui Mitterrand o viață sexuală ascunsă și multele infidelități, pe care le face să contrasteze cu sobrietatea generalului De Gaulle. „Mitterrand”, scrie Onfray, aducea femei la palatul Elysée (sediul președinției franceze) „ca un sultan în harem”.

Căutând să-i găsească lui Mitterrand ipocrizie și falsitate în toate, Onfray scrie că el nici n-a fost socialist și că a efectuat un viraj definitiv spre dreapta în timpul primului mandat. În același timp, ca un bun neo-conservator, Onfray îi reproșează lui Mitterrand celebrarea cu fast de prost gust a Revoluției Franceze.

Acolo însă unde are indiscutabil dreptate este când subliniază cum Mitterrand și-a ascuns boala, în contrast cu transparența totală a buletinului de sănătate permanent al lui De Gaulle. Aici Onfray are inevitabil dreptate: Mitterrand a aflat că are cancer în primul an de mandat, în 1981, dar și-a falsificat dosarul medical și și-a ascuns starea sănătății, mințind în legătură cu asta vreme de 14 ani.

Prosopopeea presurii

Cartea lui Michel Onfray se vrea o contra-istorie a sec. XX prin care se explică pentru ce am ajuns în starea de azi: deoarece am ignorat poporul.

El întreține acolo așadar un rechizitoriu sistematic împotriva lui Mitterrand, punând în evidență, de pildă, antisemitismul ascuns al lui Mitterrand și legăturile lui vechi (președinte socialist) cu extrema dreaptă. Onfray are chiar un capitol, “Tradiționalistul și delincventul”, în care arată ce mânca fiecare. Astfel, dacă Generalul se mulțumea cu feluri tradiționale franceze, țărănești, și adora de pildă urechile de porc fripte sau prăjite, Mitterrand se îndopa cu stridii și sumedenie de alte fructe de mare, ba chiar s-a dedat, ca un prădător, la un act de distrugere ecologică, consumând sistematic niște păsărele a căror vânare este strict interzisă, ele fiind amenințate cu dispariția. Este vorba de „ortolani”, ortolans, „presurile” pe românește.

Charles De Gaulle
Charles De Gaulle

Nu doar că Mitterrand încălca cu bună știință legea, consumând acea specie protejată de păsărele, dar Onfray insistă asupra derizoriului gestului și asupra felului grotesc în care sunt consumate presurile (ortolans):

„În ce constă această plăcere interzisă? Tradițional, presura e capturată într-o cușcă de fier; e ținută în întuneric, ca să nu cânte; unii îi scot ochii; e hrănită cu mei, apoi se omoară înecată în brandy și se face într-o casoletă. Ritualul pentru a o mânca e următorul: Șervetul se pune pe cap, acoperind casoleta, iar presura se soarbe sub prosop. Acoperind așa, asta permite să se păstreze toate miresmele presurii, dar se și poate mesteca în ascuns de privirile celorlalți. Pasărea se soarbe în gură în întregime și se mănâncă cu totul, cap, oscioare, măruntaie, creier, cioc, piciorușe... Sucul gras curge pe la colțurile gurii, care mestecă, sparge și rupe. De unde și nevoia de șervet pe cap, pentru a ascunde acele bale soioase.”

(Nota: Michel Onfray nu o spune, dar o cercetare aprofundată ne arată că unii nu sorb păsărica întreagă în gură, sub prosop, ci, pentru a evita delicatele pene (mai mult un puf fiert la aburi), ei sorb conținutul micii zburătoare decedate, aspirând totul prin orificiul minuscul al posteriorului.)

O tehnică bine rodată în retorica clasică prin care invectivele erau însoțite de metafore grafice distrugătoare pentru adversar. O întoarcere la tradiție, așadar.

Michel Onfray lichidat în Charlie Hebdo

Charlie Hebdo i-a consacrat nu mai puțin de trei pagini lui Michel Onfray, în numărul din 27 mai. Intelectual afișat ateu, Onfray apăruse inițial ca un filozof umanist în tradiția și pe urmele lui Camus, despre care el scrisese înșelător de frumos în "La Pensée de midi – Archéologie d‘une gauche libertaire". A urmat însă, după atentatul de la Charlie Hebdo din 2015, o lungă tiradă anti-occidentală pentru care Michel Onfray, fostul gânditor provocator și exeget libertarian al lui Nietzsche, Camus și al “gândirii de amiază“ s-a văzut chiar citat aprobator de către Statul Islamic și ideologii săi.

Apoi, Onfray a alunecat încetul cu încetul spre extrema dreaptă, aruncând toată vina pentru relele de azi pe Europa și pe “statul maastrichtian”.

Abonat la toate subvențiile publice, ranchiunos și pus mereu pe răzbunare, Onfray a lansat o revistă electronică cu numele, care deja arată tendința suveranistă (altfel zis: ultranaționalistă): Front populaire.

Cu ocazia asta, Charlie Hebdo i-a demolat și cartea despre Freud "Le Crépuscule d'une idole, l'affabulation freudienne" (Grasset 2010), punând aversiunea lui Onfray pentru Freud pe seama derivei lui fascizante.

Le Front Populaire

Front Populaire, revista recent creată a permanent arțăgosului Michel Onfray, este ceea ce se numește un mook (cuvânt-valiză format din magazine și book). Se găsește la chioșcuri și am putea saluta faptul că ni se arată că presa pe hârtie nu e încă moartă. Front Populaire a lui Onfray își propune să reunească suveraniștii din ambele extreme, atât dreapta cât și stânga. Cotidianul catolic La Croix scrie că este de altfel ambiția formulată deschis de Onfray de a reuni populismul de dreapta și cel de stânga împotriva „mașinăriei birocratice de la Bruxelles”.

Vocabularul revistei e belicos: «O mașină de război pentru plebe» e cum se califică singură această masivă publicație trimestrială de 160 de pagini, fără publicitate și care se autofinanțează prin comenzi și abonamente.

Promovând un asemenea populism poujadiste, Michel Onfray apelează, ca și Houellebecq, la cele mai josnice instincte ale gloatei. Ambii sunt anti-UE, cum am arătat. Ceea ce-i separă este atitudinea față de Islam. Pentru Houellebecq, islamul este „religia cea mai cretină”; în schimb, Onfray a putut face pe alocuri jocul fundamentalismului musulman), anti-imigrație și răzbunător. El este: «antisistem», cum sună termenul la modă, și contra «statului Maastrichtian» care, ni se spune, de trei decenii încoace distruge «civilizația iudeo-creștină». În ciuda afirmațiilor lui Onfray, nu se regăsește nimic de stânga în paginile publicației și e vorba acolo de o revistă care se apropie vertiginos de pozițiile pe care se situează Valeurs Actuelles, publicația apropiată de partidul RN al dinastiei Le Pen.

Michel Onfray a refuzat de altfel să răspundă întrebărilor puse, printre alții, de Libération, cotidianul foarte parizian al stângii intelectuale. Marine Le Pen a salutat apariția revistei, dar asta l-a iritat pe Onfray, care nu avea nevoie de o asemenea publicitate și care a numit intervenția favorabilă a șefei partidului extremei drepte: „sărutul morții”.

Dar asemenea poziții sunt la rândul lor în tradiția exceselor intelectualilor francezi. La urma urmei, și Sartre a avut lunga sa perioadă stalinistă, iar maoista Julia Kristeva e bănuită și azi a fi colaborat în Paris cu serviciile secrete ale Bulgariei comuniste, cu cei atât de pricepuți în fabricarea umbrelelor-surpriză.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

XS
SM
MD
LG