Linkuri accesibilitate

Ratificarea tratatului basarabean (I): Complicațiile recunoașterii internaționale a URSS


Parlamentul britanic în epocă (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920 și recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România nu au încheiat disputa politica și diplomatică asupra acestei probleme. Obținerea acordului din partea Marilor Puteri a format convingerea subiectivă a clasei politice din România că chestiunea basarabeană era astfel definitiv soluționată. Pentru partea română ratificarea tratatului și negocierile subsecvente cu URSS erau considerate a fi probleme secundare în comparație cu efortul de convingere a Puterilor Aliate că Basarabia este românească. În realitate, lucrurile au fost mult mai complicate.

În anii ce au urmat semnării tratatului, acest document a fost ratificat de patru din cele cinci puteri semnatare (România, Marea Britanie, Franța și Italia). Două dintre Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial – Japonia și Statele Unite – au manifestat reținere față de actul de la Paris. Japonia l-a semnat, dar a refuzat să-l ratifice, în timp ce SUA s-au retras de la Conferința de Pace fără a subscrie la majoritatea acordurilor europene, inclusiv la Tratatul de la Versailles și cel de creare a Ligii Națiunilor.

Între timp, Marile Puteri europene, rând pe rând, vor recunoaște Sovietele, fără să mai ceară Moscovei recunoașterea Tratatului de la Paris, motiv care-l făcea pe Nicolae Titulescu să constate că „la noi s-a comis greșeala de a considera acest tratat ca o sursă de drept cu condiția ca el să fie ratificat de semnatari”. În cele ce urmează, vom iniția o serie de publicații asupra acestui proces complex de ratificare a tratatului sau protocolului basarabean, care ne va descoperi o latură puțin cunoscută a bătăliei politice și diplomatice pe care statul român a purtat-o pentru Basarabia în perioada interbelică.

Primele ratificări, așa cum era și firesc, au venit din partea ambelor camere ale Parlamentului României – Senatul și

Gherman Pântea (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Gherman Pântea (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Adunarea Deputaților, care în aprilie 1922, într-o ambianță festivă, l-au desemnat pe Gherman Pântea, fost deputat al Sfatului Țării, raportor în această chestiune. La 14 aprilie, chiar înaintea României, Tratatul de la Paris era ratificat de Parlamentul Marii Britanii. Faptul că aceste ratificări au venit cu o întârziere de doi ani, denotă, mai ales în cazul României, încrederea că Unirea Basarabiei fusese întărită definitiv prin convenția din 28 octombrie 1920, ratificarea fiind considerată un aspect colateral al acestui demers diplomatic.

În mod paradoxal, importanța ratificării acestui tratat a luat amploare pe măsură ce Uniunea Sovietică va fi recunoscută, rând pe rând, de puterile lumii, fapt ce i-a întărit poziția sa internațională, iar odată cu aceasta și pretențiile revizioniste în raport cu vecinii. După tentativele nereusite de a obtine în cadrul conferințelor internaționale o soluționare generală a problemei ruse, statele europene au revenit la vechile metode antebelice, tratând direct cu Moscova. Speculând interesele statelor occidentale de a regăsi în Rusia o piață de export, cât și rivalitățile politice între principalele puteri europene, Uniunea Sovieticaa reușit către finele anului 1924 reluarea raporturilor diplomatice și comerciale cu majoritatea statelor europene.

Primele care au recunoscut guvernul sovietic au fost statele limitrofe: recunoașterea Sovietelor de către Polonia în 1921, fusese precedată de cea a Finlandei, Estoniei și Letoniei în 1920. Afganistanul si Turcia au recunoscut și ele Uniunea Sovietica în 1921, anul când s-a profilat o apropiere sovieto-turcă ce a marcat decisiv relațiile dintre cele două state în perioada interbelică.

La începutul anului 1924, evenimentele s-au precipitat, șeful noului guvern laburist britanic, R. MacDonald, anuntând că unul din primele acte ale cabinetului său, va fi recunoașterea Uniunii Sovietice. La 1 februarie 1924, Marea Britanie remitea guvernului sovietic o notă prin care arăta că guvernul englez recunoaşte Uniunea Sovietică în calitate de guvern de jure „a teritoriilor care recunosc puterea sa”, iar aceasta înseamnă valabilitatea automată a tratatelor antebelice, cu excepţia celor a căror termen expirase.

Nota de răspuns a guvernului sovietic lăsa să se întrevadă perspectiva modificării politicii externe sovietice în perioada imediat următoare. Deşi se declara satisfăcut de formularea de ansamblu a notei, guvernul sovietic a ţinut să precizeze că recunoaşterea sa de jure de către Marea Britanie trebuie făcută asupra „tuturor teritoriilor fostului Imperiu Rus cu excepţia celor care s-au separat cu acordul guvernului sovietic şi pe teritoriul cărora s-au format state independente”. Consecinţele acestei formulări nu vor întârzia să apară în politica externă sovietică, mai ales în raport cu Basarabia și România.

În același context, discuțiile angajate la Roma între reprezentantul sovietic N. Iordanski şi liderul italian Benito Mussolini s-au sfârşit prin semnarea unui tratat italo-rus, una din prevederile sale fiind recunoaşterea de jurea guvernului sovietic.

Benito Mussolini, conducătorul Italiei (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Benito Mussolini, conducătorul Italiei (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

La 7 februarie 1924, B. Mussolini adresa Comisarului pentru afaceri externe al URSS, Gheorghi Cicerin, o notă prin care anunţa că, începând cu această dată, relaţiile politice între cele două state sunt restabilite definitiv. Comentând reluarea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Italia, ziarul „Mondo” scria: „Pe arena diplomatică a Europei postbelice apare o mare putere care nu a semnat tratatul de la Paris. Italia şi Anglia aduc în Europa un stat care nu a semnat tratatele de pace şi nici nu face un cult din respectarea lor, şi chiar dacă Franţa va rămâne intransigentă faţă de URSS, aceasta din urmă, prin Anglia şi Italia, îşi va face simţită influenţa în problemele europene”. Consecința imediată a politicii celor două puteri europene a fost recunoașterea statului sovietic într-o perioadă relativ scurtă de încă cinci state europene.

La 22 februarie 1924, ministrul Austriei la Moscova, în nota către Gh. Cicerin, făcea cunoscută hotărârea guvernului său de a relua relațiile diplomatice cu Uniunea Sovietică. La 15 februarie 1924 - Norvegia, iar la 15 martie 1924 - Suedia, recunoşteau prin notele sale URSS. La rândul său, trimisul Greciei la Berlin, prin nota din 8 martie 1924, remisă împuternicitului URSS, anunţa că „guvernul Greciei, recunoaşte oficial guvernul sovietic”, fiind gata de a relua relaţiile diplomatice între cele două state.

Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu Moscova, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate teritoriale.

În ceea ce priveşte Japonia însă, se contura tot mai mult o apropiere a acesteia de URSS, Contele Kato, noul prim-ministru al Japoniei, ordonând retragerea trupelor japoneze de pe insula Sahalin, prezenţa lor fiind un motiv de conflict cu Moscova. După cum relata reprezentantul sovietic L. Karahan, însărcinat să poarte tratativele sovieto-nipone din martie 1924, principiile pe care urma să se stabilească apropierea între cele două state erau: anularea tuturor vechilor tratate, cu excepţia celui de la Portsmund, anularea datoriilor pe care Uniunea Sovietică le avea către Japonia în schimbul concesiilor economice în Sahalin şi Siberia Orientală şi abţinerea de la propagandă şi activitate ostilă. Negocierile bilaterale între aceste state au dus la semnarea tratatului din 1925 dintre Japonia şi URSS, iar acest fapt nu este lipsit de importanţă pentru România, luând în consideraţie că Japonia era unul din semnatarii protocolului din 28 octombrie 1920, a cărui lipsă de ratificare punea în pericol valabilitatea sa.

Recunoaşterea statului sovietic de către România era condiţionată de problema Basarabiei. Influenţat de Londra, guvernul de la Bucureşti a adresat Moscovei la 16 ianuarie 1924 o notă prin care făcea cunoscută dorinţa de reluare a relaţiilor diplomatice, cerând precizarea ansamblului problemelor ce urmau a fi discutate. Răspunsul sovietic exprima dorinţa de a discuta toate chestiunile şi propunea alegerea locului pentru tratative. În urma unor schimburi de note, cele două părţi au convenit să stabilească pentru viitoarele tratative româno-sovietice oraşul Viena, luând în consideraţie disponibilitatea guvernului austriac de a accepta convocarea unei conferinţe sovieto-române pe teritoriul său.

Dintre Marile Puteri, numai Statele Unite şi Franţa s-au

Calvin Coolidge, al 30-lea președinte american (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Calvin Coolidge, al 30-lea președinte american (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

abţinut de la reluarea relațiilor cu statul sovietic. Preşedintele american Calvin Coolidge a declarat că nu va relua raporturile cu un guvern care nu recunoaşte datoriile predecesorilor săi şi care continuă să favorizeze propaganda revoluţionară într-o ţară străină.

Atât clasa politică, cât şi opinia publică franceză erau dezbinate în atitudinea ce trebuia adoptată faţă de Uniunea Sovietică. Un curent opta pentru recunoaşterea imediată din motive de oportunitate politică şi economică. Celălalt curent se declara împotrivă, deoarece guvernul sovietic nu era în stare să adopte principiile elementare ale democrației și ale drepturilor omului, dar în realitate pentru că refuza să întoarcă datoriile către statul francez.

Raymond Poincaré, președinte și prim-ministru al Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Raymond Poincaré, președinte și prim-ministru al Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Într-o notă analitică din 2 februarie 1924 a Ministerului Afacerilor Străine al Franței pentru președintele Consiliului de Miniștri, Raymond Poincaré, se menționa că era puțin probabil ca ratificarea Tratatului Basarabiei să creeze un obstacol în calea stabilirii relațiilor normale între Franța și Rusia, fiind luat ca exemplu cazul Marii Britanii care ratificase acordul la 14 aprilie 1922 și care acum era pe punctul de a recunoaște Sovietele. Ratificarea era necesară, înainte de toate, pentru bunele relații cu România care se simțea „extrem de jenată” de lipsa ratificării franceze, mai ales, din perspectiva viitoarelor negocieri cu URSS. „Pare că momentul de a-i oferi (României – n.a.) această satisfacție a sosit, pentru a risipi o neînțelegere care, agravând-se, nu va putea decât să încurajeze, în detrimentul nostru, activitatea din ce în cea mai largă în această țară a Marii Britanii”, era concluzia Quai d’Orsay.

După ce marele ziar francez „Le Temps” a cerut Parlamentului să urgenteze ratificarea Tratatului Basarabiei, depus la Camera Deputaților încă la 7 iulie 1922, într-un editorial din „Universul” se menționa că întârzierea ratificări franceze „nu poate fi interpretată ca o rea dispoziție a Franței față de România, deoarece interese de ordin superior dictează aliaților o politică solidară și pe cât de posibil comună, precum și o atitudine definită și fermă față de republica sovietică rusă”. „Universul” găsea util ca Tratatul de la Paris să fie ratificat de Franța până la deschiderea conferinței de la Viena.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG