Linkuri accesibilitate

Ratificarea tratatului basarabean (II): Susținerea Franței (1)


Ilustrată de epocă, Parlamentul Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Încă până la recunoașterea Sovietelor de către Marea Britanie și Italia, în mediul unor cercuri politice și de afaceri franceze (avându-i ca exponenți pe Herriot și de-Monzi) se promova tot mai insistent ideea de a pune capăt politicii vechi a „troicei” Clemenceau – Millerand – Poincaré în raport cu Rusia Sovietică. În aceste circumstanțe, la 3 februarie, la o zi după recunoașterea britanică a URSS, în ziarul „Tan”, apropiat Guvernului Poincaré, Herbette propunea ratificarea urgentă a Tratatului Basarabiei din 28 octombrie 1920, ca „o măsură pregătitoare la convenția” viitoare cu Sovietele. Herbette, citându-l pe Cicerin care avertizase Franța să nu comită „un act dușmănos” împotriva Guvernului sovietic, ratificând Tratatul Basarabiei, făcea referire la Anglia care ratificase acest acord încă la 14 aprilie 1922, ceea ce nu i-a încurcat ulterior să recunoască Rusia Sovietică.

Într-un editorial din „Izvestia” lui Herbette i se atrăgea atenția că doi ani în urmă, când Parlamentul de la Londra a ratificat Tratatul Basarabiei, nu se punea problema recunoașterii de jure a Uniunii Sovietice și dacă Angliei i se puteau găsi circumstanțe atenuante în 1922, nu același lucru se putea spune și despre Franța în februarie 1924. Propunerea lui Herbette era calificată drept „un pas lipsit de tact, care în ajunul unei posibile recunoașteri ar avea un caracter provocator direct”.

Ziarul „Izvestia” anunță recunoașterea URSS de către Anglia (1924) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Ziarul „Izvestia” anunță recunoașterea URSS de către Anglia (1924) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Redactorul de la „Izvestia”, Iurie Steklov, a revenit într-un amplu editorial asupra ratificării Tratatului Basarabiei de cea de-a Treia Republică, avertizând din nou că un asemenea pas ar fi „o ieșire provocatoare față de Uniunea Sovietică și un atentat nemaiauzit asupra intereselor sale vitale”. Cu acest prilej, era formulat punctul de vedere sovietic referitor la drepturile României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Unirea Basarabiei era definită drept „un act războinic, care și-a găsit expresie în alipirea forțată a Basarabiei la România împotriva voinței guvernului muncitoresc-țărănesc” al Sovietelor. Tratatul din 28 octombrie 1920 era numit drept „hotărârea ambasadorilor Antantei, care au decretat alipirea Basarabiei la România”, opinându-se că aceasta „nu se bazează pe nici un precedent, contrazice toate normele dreptului internațional și nu va fi niciodată recunoscut de guvernul sovietic și de populația Republicii”. Indiferent cine ar ratifica acest „act forțat”, fie și toate țările lumii (!), se arăta, nimic nu va putea să schimbe poziția Sovietelor în problema Basarabiei.

Reacționând la presiunile sovietice, „Le Temps” întreba, dacă Guvernul și Parlamentul Franței pot fi influențate de politica Sovietelor, iar, dacă nu, când va fi ratificat Tratatul Basarabiei? Franța nu putea să tot amâne de la o zi la alta ratificarea Tratatului, trebuind să-și onoreze semnătura de Mare Putere și să facă un gest de amiciție atât de așteptat de România, mai ales că Guvernul de la București satisfăcuse pretențiile sale financiare, legate de despăgubirea unor cetățeni francezi în urma reformei agrare din Basarabia. Totodată, Guvernul francez nu putea să nu se întrebe ce impact va avea această ratificare asupra dialogului cu Sovietele, înainte de toate, din perspectiva problemelor legate de rambursarea creditelor acordate Rusiei imperiale.

Într-o notă din 1 martie 1924, adresată primului ministru Poincaré, Direcția pentru afacerile politice și comerciale a Ministerului de Externe recomanda includerea ratificării Tratatului Basarabiei pe agenda Adunării Deputaților. În vederea supunerii Tratatului Basarabiei procedurii de ratificare, Comisia pentru politica externă a Camerei franceze a elaborat un raport special, unde se arăta că majoritatea moldovenească este compactă în două treimi din teritorii, în centrul provinciei, vârful nordic al Basarabiei fiind „aproape întreg rutean”, iar Bugeacul - „un mozaic de popoare și de orașe”. Ținutul era locuit „cel puțin în proporție de două treimi de o rasă curat moldovenească”. Urmărind destinul istoric al Basarabiei după 1812, se arăta că „reunind Basarabia și Moldova, nu se face deci decât să se reconstituie integritatea care n-a fost întreruptă de fapt – și aceasta numai parțial: de la 1856 la 1878 – decât vreme de un veac, de la 1812”.

Comisia recomanda aprobarea Tratatului Basarabiei și propunea Camerei să autorizeze Președintele Republicii „să-l ratifice”. La 11 martie Adunarea Deputaților a Parlamentului francez a ratificat Tratatul Basarabiei, calificat în presa sovietică drept „protocolul despre alipirea Basarabiei la România”, cu 415 voturi pentru și 75 împotrivă. Împotrivă au votat 45 de socialiști, zece radical-socialiști și zece comuniști. În timpul discuției, primul ministru Raymond Poincaré a citat din raportul din 5 martie 1919 al Comisiei pentru studiul chestiunilor teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris, redactat de Laroche, reprezentantul Franței. Astfel, după cum se arăta în acel raport, „luând în considerare aspirațiunile generale ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei regiuni din punct de vedere geografic și etnic, cum și argumentele de ordin istoric și economic”, Comisia teritorială s-a pronunțat „pentru reatașarea Basarabiei de România”. Această „reatașare” trebuia „să se facă sub o formă care să apere interesele generale ale Basarabiei și drepturile minorităților, din punct de vedere cultural”. Citând în continuare din raportul Comisiei, primul ministru menționa că deși Basarabia „a fost de două ori răpită României de Rusia”, din considerație către aceasta din urmă, Comisia a tins să evite „argumentul de ordin istoric”, întrebuințând cuvântul „reatașare”, care „nu implică nici anexare, nici chiar unirea completă”, ci „un fel de autonomie sau un alt regim”. Tot atunci, amintea Poincaré, dr. Day, din partea SUA, și Sir Hyre Crowe, din partea Marii Britanii, vorbind în numele delegațiilor americană, engleză și italiană au acceptat formula propusă de Laroche. „În urma acestor concluziuni, declara șeful Guvernului francez, Anglia, Franța, Italia și Japonia au semnat cu România tratatul de la 28 Oct. 1920”. La întrebarea deputatului comunist Marcel Cachin: „De ce n-ați convocat Rusia?”, Poincaré răspundea: „De ce? Fiindcă Rusia, a doua zi după stabilirea regimului sovietic, a părăsit lupta (războiul – n. a.)”. „Este curios a vedea astăzi pe bolșevici, revendicând moștenirea imperială a Ecaterinei II”, constata primul ministru, la care același Marcel Cachin îi dădea replica: „Sunt peste o sută de ani de atunci”. „Eu credeam, domnule, îi răspundea Poincare, că dreptatea nu se prescrie”. El a amintit că Basarabia a fost răpită de Imperiul Rus de două ori, în 1812 și 1878. Basarabia, a spus Poincaré, este un vechi pământ moldovenesc care aparține de drept României, iar Rusia veche, anexând această provincie, a comis un act de imperialism. Acesta a arătat că Basarabia s-a autodeterminat în 1917, atunci când Rusia părăsea cauza Aliaților, iar la 27 martie 1918 Parlamentul Republicii Moldovenești a declarat Unirea cu România.

Raymond Poincaré, prim-ministru al Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Raymond Poincaré, prim-ministru al Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

După ce a amintit că Lloyd George a dispus ratificarea Tratatului Basarabiei exact în momentul în care negocia cu Rusia la Genova, Poincaré menționa: „Azi, în ce termeni vrea Anglia să recunoască Uniunea republicilor sovietice: Ea a avut grijă să specifice că recunoașterea se va întinde asupra teritoriilor care au acceptat autoritatea sovietelor. După cum vedeți, dar, guvernul englez, în momentul când face un gest amical în adresa Rusiei, nu ezită să confirme tratatul de la 1920 (asupra Basarabiei). El recunoaște astfel încă odată posesiunea Basarabiei de către România, dat fiind că Basarabia n-a acceptat până azi autoritatea sovietelor”. Poincaré declara că ratificarea Tratatului nu va afecta natura relațiilor reciproce dintre Franța și Rusia, așa cum nu au fost prejudiciate nici de ratificarea Marii Britanii, deoarece în textul acordului erau prevăzute măsurile speciale de protecție a intereselor Guvernului rus (art. 9). Poincaré a arătat că, având un Guvern recunoscut , Rusia va fi invitată să adere la tratat, odată cu încheierea procedurii lui de ratificare. După cum prevedeau clauzele tratatului, puterile contractante puteau supune orice litigiu rezultat din negocierile cu Rusia în atenția Ligii Națiunilor, cu condiția că „frontierele precizate prin tratat, precum și suveranitatea României asupra Basarabiei să nu fie puse în discuție”.

R. Poincaré ținea cont de faptul că „amicii noștri români” au angajat discuții cu Sovietele și că o întârziere a ratificării de către Franța a Tratatului Basarabiei „era de natură să-i jeneze în aceste negocieri”. Prin ratificarea acordului, Franța urma să dea României „o dovadă a amiciției”, pe care ea o aștepta „cu nerăbdare”. Deputații comuniști Marcel Cachin și Jean Renaud au protestat împotriva unei asemenea atitudini față de Rusia, cu un popor de 130 de mln de oameni. Înainte de vot, un alt deputat comunist, Laffont, a propus un amendament prin care se cerea subordonarea aplicării Tratatului Basarabiei unui vot de ratificare din partea Rusiei. Camera a respins această propunere cu 415 voturi împotrivă, 75 pentru Momentul ales de Guvernul francez pentru ratificare avea o semnificație aparte: perechea regală a României se pregătea să viziteze Parisul și ratificarea Tratatului Basarabiei era ca un semnal de bun venit, deschizând, totodată, calea spre semnarea unui acord franco-român. Pe de altă parte, prin această ratificare Poincaré, îngrijorat de apropierea sovieto-italiană, văzută ca o amenințare pentru poziția Franței în Estul Europei, urmărea să îmbunătățească raporturile cu România și să contrabalanseze astfel influența Italiei.

Ion Buzdugan, deputat în Parlamentul României (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Ion Buzdugan, deputat în Parlamentul României (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Luând cunoștință cu mare entuziasm de ratificarea Franței, a doua zi, la 13 martie, deputatul basarabean Ion Buzdugan, reprezentant al Partidului Țărănesc aflat în opoziție, propunea, în aplauzele prelungite ale Adunării Deputaților, să se trimită în adresa „Camerei franceze și întregului popor francez omagiul de recunoștință vie a poporului român”.

Pentru N. Iorga ratificarea Franței prilejuia un moment înălțător de solidaritate a tuturor forțelor politice românești, indiferent de culoare politică. „Basarabia, spunea Iorga în aplauzele prelungite ale corpului deputaților, este a noastră prin dreptul nostru național, prin dreptul nostru istoric, prin voința însăși a Basarabiei, prin recunoașterea de către guvernele aliate”.

Nicolae Iorga (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Nicolae Iorga (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Poporul român datora Franței recunoștința sa pentru actul ratificării în sine, dar și „pentru momentul în care se spune”, sublinia N. Iorga, având în vedere negocierile ruso-române de la Viena, în curs de pregătire. „Discuțiunile de la Viena, spunea Iorga, care nici într-un caz nu pot atinge chestiunea Basarabiei, discuțiunele acestea se deschid în lumina pe care o aruncă votul Camerei franceze”. De la tribuna parlamentară, și-au exprimat gratitudinea lor și ministrul finanțelor Vintilă Brătianu, în numele Guvernului, Ștefan Ciceo Pop, în numele Partidului Național Român, D. R. Ioanițescu, în numele Partidului Poporului. Arătând că va trimite neamânat Camerei franceze și primului ministru Poincaré mesaje de mulțumire cordială, președintele Adunării Deputaților, M. G. Orleanu, ținea să precizeze că „românul are două patrii: întâi, țara în care s-a născut și căreia îi dă viața întreagă și a doua patrie e Franța, țara de unde și-a adăpat cultura, prin care am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi”.

--------------

*Mulțumiri istoricului Gheorghe Cojocaru pentru articolul „FRANȚA ȘI RATIFICAREA TRATATULUI BASARABIEI DE LA PARIS, DIN 28 OCTOMBRIE 1920”, publicat în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1, 2016, pp. 64-85.

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG