Linkuri accesibilitate

Ratificarea tratatului basarabean (II): Susținerea Franței (2)


Paris în anii 1920 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Ratificarea Tratatului Basarabiei de Camera franceză, după cum remarca primul ministru R. Poincaré, a dat „un nou gaj al amiciției” Franței față de România, nu a făcut decât să recunoască un act de elementară dreptate internațională. În presa de la București se punea accentul pe faptul că, de la tribuna Camere, Poincaré a caracterizat politica autocrației ruse de a-și însuși Basarabia ca imperialistă. Această definiție, se observa, „pune guvernul sovietic în necesitatea de a se dezice de principiile ce proclamă și de a se declara continuatorul politicii imperialiste a țarismului în cazul când ar revendica Basarabia, românească prin dreptul cel mai sfânt, prin dreptul etnic, dar și prin dreptul istoric”.

Raymond Poincaré, prim-ministru al Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Raymond Poincaré, prim-ministru al Franței (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Dacă nu se putea anticipa ce impact ar fi avut votul Camerei franceze asupra Guvernului sovietic, era de necontestat că ratificarea Tratatului Basarabiei „va întări situațiunea morală” a delegației române la Viena. Spusele lui Poincaré despre faptul că Tratatul Basarabiei va fi supus atenției Rusiei de îndată ce va avea un guvern recunoscut, după ce Anglia și Italia, două dintre țările semnatare ale acordului, deja recunoscuseră Sovietele, făcea să creadă presa de la București că acest moment nu era departe.

În euforia produsă de acțiunea Parlamentului francez, se afirma că odată ce ratificarea Tratatului Basarabiei de către Japonia era în funcție de ratificarea franceză, după ratificarea Franței, „ratificarea lui de către Japonia se va

Ion I. C. Brătianu, prim-ministru al României (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Ion I. C. Brătianu, prim-ministru al României (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

produce în mod mecanic”. Primul ministru Ion I.C. Brătianu și ministrul de externe I. G. Duca au adus mulțumirile lor ministrului francez la București, de Manneville, „pentru votul Camerei și discursul lui Poincaré, atât de bine venite în împrejurările de față”, după cum îl înștiința Duca pe ministrul său plenipotențiar, însărcinatul cu afaceri la Paris, V. Antonescu.

Ion Gh. Duca, ministru de externe al României (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Ion Gh. Duca, ministru de externe al României (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Totodată, Duca îi scria lui Antonescu că ar trebui „grăbit votul la Senat ca totul să fie terminat înainte de 24 Martie, când încep la Viena negocierile cu Sovietele”. Peste două zile, Antonescu răspundea că senatorul Georges Berthoulat a depus deja raportul „foarte bine documentat” în chestiunea ratificării la Senat, iar Comisia afacerilor străine l-a aprobat cu unanimitate de voturi.

Întâlnindu-l pe contele Peretti dela Rocca, directorul Direcției afacerilor politice a Ministerului francez de Externe, pentru a-i aduce mulțumiri în legătură cu „frumosul discurs al lui Poincaré la Cameră”, Antonescu afla că Franța intenționa să propună „în curând” României și Serbiei extinderea prevederilor din Tratatul franco-cehoslovac în cadrul unor acorduri cu Franța. Parisul intenționa să atragă într-o asemenea alianță Roma și Londra. Peretti dela Rocca spera ca în condițiile vizitei Suveranilor României la Paris în luna aprilie „tratativele să fie în această privință destul de avansate”. Înainte de a-i da instrucțiunile solicitate pe marginea acestor intenții ale Parisului, I. G. Duca îl atenționa pe ministrul său la Paris că mai întâi era necesar să se cunoască „fondul și forma propunerii” și că asemenea înțelegeri „nu au preț pentru noi atât întrucât conțin dispozițiuni privitoare la frontul rusesc, singurul cu adevărat îngrijitor pentru noi”.

În legătură cu ratificarea franceză, ziarul „Dreptatea” de la Chișinău exprima gratitudinea Basarabiei „glorioasei republici latine” și, în special, primului său ministru, Raymond Poincaré, care și-a ridicat cu tărie glasul în apărarea drepturilor României „asupra unei provincii, atât de adânc și de indestructibil românească, și care, pe urma unor împrejurări vitrege istorice, a fost în două rânduri smulsă poporului român”. Marele discurs al lui Poincaré în favoarea ratificării Tratatului Basarabiei era calificat nu numai ca o probă strălucită de prietenie față de statul român, ci și ca o pledoarie pentru triumful dreptății istorice. Prin ratificarea Franței, drepturile României asupra Basarabiei dobândeau „o nouă și înaltă consfințire”.

La 15 martie 1924 Gh. Cicerin expedia o Notă de protest Franței în chestiunea ratificării Acordului Basarabiei. Votul Parlamentului francez, dat în ajunul negocierilor sovieto-române, era apreciat drept „un amestec al unei terțe țări, care inevitabil va împiedica edificarea unei păci de durată și va contribui la prelungirea situației nesigure în această parte a Europei”. Guvernul sovietic atrăgea atenția Guvernului francez că se solidariza astfel cu „violarea drepturilor populației Basarabiei și a Uniunii Sovietice pe calea ocupării Basarabiei de către România”, fiind făcut responsabil pentru daunele pricinuite URSS de actul „de ocupație”. Sovietele urmau să tragă din aceasta concluziile respective.

Gheorghi Cicerin (stg.), împreună cu Maxim Litvinov (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Gheorghi Cicerin (stg.), împreună cu Maxim Litvinov (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

În presa de la Chișinău, Nota lui Cicerin pe adresa Franței era apreciată drept o acțiune regretabilă, „curioasă, penibilă și absurdă”, de natură să submineze lucrările preconizatei conferințe ruso-române de la Viena.

În legătură cu ratificarea Tratatului Basarabiei în Camera franceză, „The Manchester Guardian” bănuia că Franța a întârziat ratificarea intenționat, pentru a obține „mulțumirile” României, în timp ce Marea Britanie s-a grăbit cu ratificarea. Ziarul englez sublinia că „marii aliați s-au obligat toți să recunoască dreptul României asupra Basarabiei și aceasta atât prin tratatul de la 1920, cât și printr-o decizie a Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris de la 3 martie din acel an”.

În contextul acestor polemici, „Comitetul Național Rus”, o organizație a emigrației ruse la Paris, în frunte cu A. Kartașov, adresa la 17 martie primului ministru Poincaré un protest împotriva ratificării Tratatului Basarabiei, în care se arăta că Rusia, lipsită de un guvern legal din luna octombrie 1917, n-a participat la încheierea acordului din 1920 și, în consecință, pentru ea „chestiunea Basarabiei rămâne deschisă”. Pe de altă parte, de la București și din alte localități ale României erau expediate la Paris telegrame și scrisori în semn de gratitudine Guvernului francez pentru actul ratificării, din partea autorităților, ca și din partea cetățenilor simpli, diverselor organizații civice și instituții de învățământ, precum Uniunea națională a foștilor luptători în marele război, Liga pentru unitatea culturală și sufletească a tuturor românilor din Iași, Liceul național „Gh. Lazăr” din Sibiu etc. Studenții din București și veteranii războiului au interpretat „La Marseillaise” în fața Legației Franței. Momentul ratificării era viu comentat în toată presa românească.

În timp ce autoritățile sovietice puneau la îndoială validitatea actului Unirii Basarabiei, în adresa Legației franceze la București soseau numeroase telegrame din partea diverselor instituții administrative din Basarabia, care exprimau „calda recunoștință a locuitorilor din comunele lor Franței, care a recunoscut actul Unirii cu patria mamă”. Însuși primul ministru Poincaré, ca răspuns la telegrama de mulțumire a lui Ion I.C. Brătianu pentru poziția sa în polemica cu Sovietele în chestiunea Basarabiei, îi scria că întărirea și dezvoltarea prieteniei care unește Franța și România rămânea prioritatea sa.

La 17 martie 1924 Senatul Franței a audiat raportul prezentat de Georges Berthoulat în numele Comisiei afacerilor străine, însărcinate să examineze proiectul legii adoptate de Adunarea Deputaților privind aprobarea „Tratatului relativ la Basarabia”, încheiat la Paris la 28 octombrie 1920. Guvernul, amintea senatorul Berthoulat, a depus la 14 martie 1922 la biroul Camerei un proiect de lege privind ratificarea Tratatului Basarabiei. Motivele care au determinat încheierea Tratatului din 28 octombrie 1920 reclamau ratificarea lui neamânată. Dintre toate provinciile care formează teritoriul național al României, se constata, Basarabia „apare ca una din cele mai semnificative provincii românești, nefiind altceva decât partea orientală a Moldovei”. Partea majoritară a teritoriului Basarabiei era populată de țărani moldoveni care vorbesc pur românește. Stilul arhitectural al caselor, aspectul pământului, metoda lui de exploatare, toate ilustrau preponderența absolută a elementului românesc, singura zonă în care conviețuiau etniile minoritare (bulgarii, rutenii, germanii ș. a.) fiind în partea de sud, la gurile Dunării. În ansamblu, ținutul este descris drept „curat moldovenesc”. Astfel, se conchidea, „anexarea Basarabiei la România a fost conformă echității etnice și istorice”. O altă frontieră, din punct de vedere geografic, nu se putea trasa, decât cu prețul ruperii unității indivizibile a acestui ținut. Alipirea a fost impusă și de interesele economice ale populației, și de cele de securitate, regimul românesc instalat după 1918 în Basarabia salvând-o de bolșevism și, în consecință, de pustiire și ruină. Din perspectiva interesului european, ca și a celui francez, era important că, datorită României, comunismul a fost oprit la Nistru. „Prezența rușilor la Prut ar însemna, probabil, revărsarea lor în Moldova și de acolo în restul României și în toată peninsula Balcanică”, se arăta în raportul Comisiei, cerându-se autorizarea președintelui Republicii de a ratifica și executa, dacă va fi cazul, „tratatul relativ la Basarabia, încheiat la Paris, la 28 octombrie 1920, între Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia, principalele Puteri aliate și asociate, și România”. Senatul a ratificat în unanimitate, prin ridicare de mâini, Tratatul Basarabiei, Republica Franceză desăvârșind prin aceasta „o dovadă de prietenie” față de România. Dat în ajunul întâlnirii de la Viena, votul Franței în sprijinul României era deosebit de valoros, mai ales că Sovietele se pregăteau să se prezinte la tratativele cu partea română, după remarca presei bucureștene, „cu mentalitatea răpitorilor de la 1812”.

În Nota lui Poincaré din 20 martie 1924 ca răspuns lui Cicerin se amintea că Puterile Aliate au consimțit asupra faptului că tradiția istorică, situația etnografică și economică a Basarabiei, precum și aspirația clar exprimată a locuitorilor săi au legitimat alipirea acestei provincii la Regatul României. Parlamentul Franței s-a condus de aceleași considerații care au motivat Parlamentul britanic să ratifice la 14 aprilie 1922 Tratatul Basarabiei, o măsură care nu a fost calificată de Guvernul sovietic drept un obstacol pentru stabilirea relațiilor bune cu Marea Britanie.

Guvernul francez se opunea categoric unei astfel de interpretări, potrivit căreia Tratatul ratificat încălca drepturile populației Basarabiei. Se amintea că, în realitate, Aliații au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei numai după votarea Declarației de Unire a Basarabiei cu România, din 27 martie 1918, de „adunarea națională a Basarabiei”, Sfatul Țării. Se reitera și faptul că în art. 9 al Acordului Basarabiei este prevăzută invitarea Rusiei la această înțelegere, în același fel în care s-a procedat cu noile state independente apărute la frontiera sa vestică, conform cu principiul autodeterminării popoarelor, adeptă al căruia Rusia se declara printre primele.

-----------------------

Mulțumiri istoricului Gheorghe Cojocaru pentru articolul „Franța și ratificarea Tratatului Basarabiei de la Paris, din 28 octombrie 1920”, publicat în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1, 2016, pp. 64-85.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG