Linkuri accesibilitate

Recunoașterea internațională a Basarabiei (V): Decizia Consiliului Suprem Aliat din 3 martie 1920


Cei Patru Mari: Lloyd-George, Orlando, Clemenceau și Wilson (de la stg. la dr.) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

După declarația pacifistă a liderului sovietic, Vladimir Lenin, și invitația la negocieri din partea șefului diplomației Gh. Cicerin, în continuarea acestui conciliatorism de circumstanțe, în unul din numerele sale din martie 1920, ziarul „Pravda”, oficiosul partidului bolșevic, scria: „Conducătorii noştri au promis României să nu reclame drepturile asupra Basarabiei. Basarabia a făcut parte din România şi va rămâne la România. Nu putem înţelege, însă, de ce, când Anglia tratează cu noi, România nu şi-a fixat încă poziţia... În caz că guvernul român se va hotărî, fără întârziere vom trimite reprezentanţi în Basarabia pentru a ne întâlni într-un oraş de frontieră”.

Ziarul Pravda (1920) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Ziarul Pravda (1920) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Resemnarea Rusiei Sovietice în problema Basarabiei a fost menţionată şi de Vaida-Voevod care, arătând în Parlamentul român fazele tratativelor sovieto-române, a atras atenţia că, în dialogul preliminar, aspectele teritoriale n-au mai figurat, fapt interpretat ca o recunoaştere tacită a situaţiei existente. Pe această bază a acceptat prim-ministrul român să poarte tratative cu sovieticii.

Al. Vaida-Voevod
Al. Vaida-Voevod

În nota de răspuns a primului ministru român la telegrama lui Gh. Cicerin din 24 februarie 1920 se arăta că unitatea naţională este un fapt împlinit, înfăptuit prin sacrificiul armatei şi întregului popor român, de acea discuţiile asupra acestei probleme sunt inutile. Vaida-Voevod accepta propunerea sovietică pentru tratative, dar urma să consulte Bucureştii în vederea determinării locului şi timpului pentru viitoarele negocieri.

În ziua de 3 martie 1920, când expedia nota de răspuns Moscovei, Vaida-Voevod avea o întrevedere cu D. Lloyd-George, prim-ministru al Marii Britanii, care s-a dovedit a fi decisivă pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România de către Consiliul Suprem al Conferinței de la Paris. După ce a expus stadiul tratativelor cu Rusia Sovietică, prim-ministrul român a accentuat că M. Litvinov a recunoscut în mod autorizat şi oficial Basarabia ca teritoriu românesc, iar nota lui Gh. Cicerin din 24 februarie confirmă indirect, această declaraţie. În asemenea circumstanţe, Vaida-Voevod a cerut facilitarea tratativelor cu guvernul sovietic prin recunoaşterea de către Consiliul Suprem a reunirii Basarabiei cu România. Precaut, prim-ministrul român a solicitat, în acelaşi timp, Consiliului Suprem sprijin militar în eventualitatea unui atac sovietic.

Actul Unirii recunoscut la Conferința de la Paris (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Actul Unirii recunoscut la Conferința de la Paris (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

În urma acestei întrevederi, în seara zilei de 3 martie 1920, Consiliul Suprem remitea guvernului român „Hotărârea Consiliului Suprem asupra Basarabiei’’, prin care se arăta că nu exista nici un motiv pentru a întârzia reglementarea chestiunii Basarabiei. Conținutul notei introductive și a hotărârii cu privire la Basarabia merită o analiză specială, deoarece prin această decizie, de facto, Basarabia era recunoscută de Conferința de Pace drept teritoriu românesc.

Se preciza că amânarea deciziei din partea Consiliului Suprem asupra acestei probleme s-a datorat lipsei de executare din partea guvernului român a evacuării Ungariei. Luând, însă, în considerație că evacuarea trupelor române din Ungaria nu va întârzia peste limita fixată de misiunea interaliată, Consiliul Suprem a recunoscut reunirea Basarabiei cu România. Ea urma să primească forma legală a unui tratat atunci când trupele române vor evacua definitiv Ungaria. Decizia în cauză mai era condiționată de aspectul legat de chestiunea semnării unui tratat cu Rusia Sovietică. Consiliul Suprem arăta că prezenta recunoaștere va îndepărta obstacolul principal în calea tratativelor dintre cele două ţări.

Nota mai semnala un amănunt deloc lipsit de importanţă: Consiliul Suprem se angaja să acorde tot ajutorul posibil în eventualitatea că Rusia Sovietică ar fi atacat frontierele legitime ale României, ceea ce punea România într-o poziţie mai sigură la viitoarele tratative cu Moscova.

Prin hotărârea Consiliului Suprem se menţiona că Puterile Aliate s-au văzut până atunci în imposibilitatea de a lua o decizie finală în chestiunea Basarabiei, deoarece au considerat-o parte integrantă a problemei româneşti, soluţionarea ei fiind împiedicată de dificultăţile avute cu guvernul Brătianu. În plus, Marile Puteri au sperat că se va ajunge la un acord în această problemă între România şi Rusia Sovietică.

Prin această declaraţie, Consiliul Suprem confirma faptul că pe parcursul Conferinţei de la Paris, soluţionarea problemei basarabene fusese condiţionată de două chestiuni: 1. Problema românească, care a generat diferite asperităţi cu Puterile Aliate, iar problema Basarabiei, ca parte integrantă a problemei româneşti nu putea să-şi găsească soluţia decât în contextul unei rezolvări generale a acesteia; 2. Problema rusă, faţă de care politica Aliaţilor a avut numeroase ezitări. Consiliul Suprem a aşteptat iniţial constituirea unui guvern naţional rus cu care urma să trateze şi chestiunea Basarabiei în contextul general al politicii ruse, iar ulterior a dorit încheierea unui acord bilateral între România şi Rusia Sovietică în această problemă.

Hotărârea Aliaţilor din 3 martie 1920 cuprindea formula optimă de recunoaştere a Basarabiei, deoarece acest lucru se făcea nu numai în baza dreptului la autodeterminare, ce dădea loc unei cerinţe de plebiscit, dar şi din punct de vedere istoric, înlăturându-se pe viitor necesitatea pronunţării plebiscitare, reclamată de emigraţia rusă şi bolşevici.

Nu mai puţin important este faptul, că Basarabia era recunoscută în baza principiului etnic. După un secol de colonizare şi deznaţionalizare, cercurile politice şi diplomatice competente apreciau caracterul românesc al provinciei. Consiliul Suprem a recunoscut şi votul exprimat de reprezentanţii basarabeni în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică a Unirii. Pentru a priva România de eventualele reacţii ale Rusiei Sovietice, Consiliul Suprem se angaja să supună arbitrajului Societăţii Naţiunilor orice dificultate viitoare reieşind din relaţiile României cu statele vecine, cât şi în problema minorităţilor, ale căror drepturi urmau a fi garantate în aceleaşi condiţii ca şi a celor din restul României.

Recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România urma să capete forma unui tratat odată ce condiţiile amintite anterior României urmau a fi îndeplinite. Acesta va fi încheiat între România şi Puterile Aliate la 28 octombrie 1920.

Având soluţionată problema Basarabiei prin hotărârea Consiliului Suprem, România s-a angajat pe calea negocierilor cu Rusia Sovietică pentru soluţionarea ei definitivă. Necesitatea unui acord cu Sovietele se impunea din mai multe raţiuni. Primordială era, fireşte, asigurarea securităţii frontierelor de răsărit ale României şi pacificarea Basarabiei care, fără o recunoaştere formală din partea guvernului sovietic, s-ar fi transformat într-un teren permanent de confruntare sovieto- română. În al doilea rând, necesitatea unui tratat sovieto-român era dictată de atitudinea Puterilor Aliate în problema Basarabiei. Deşi prin hotărârea din 3 martie 1920, Consiliul Suprem Aliat a recunoscut României drepturile legitime asupra provinciei dintre Prut şi Nistru, acest fapt urma să primească forma unui tratat doar după reuşita tratativelor româno-sovietice. Prin aceasta, Aliaţii doreau să se priveze pentru viitor de un eventual conflict cu Rusia Sovietică prin angajarea precipitată într-un tratat privind problema Basarabiei. Actul din 3 martie conţine expres această condiţie.

Important este faptul, că guvernul Vaida-Voevod prevăzuse că România, fiind primul stat care ar fi recunoscut guvernul sovietic, prin acest pas ar fi putut obţine două avantaje: pe de o parte, satisfacerea cerinţelor româneşti de către Rusia Sovietică; iar pe de alta, îndeplinirea rolului de intermediar în tratativele dintre Rusia Sovietică şi statele europene occidentale, rol pe care, am văzut anterior, Marile Puteri îl prevedeau României. Pe lângă creşterea prestigiului internaţional, acest rol ar fi cruţat România de mediaţia statelor europene în chestiunea Basarabiei, de care guvernul de la Bucureşti nu se putea lipsi, dar care era oferită, nu fără contraservicii sau condiţii.

Conjunctura internaţională favorabilă, precum şi tonul conciliant al diplomaţiei sovietice atât la Copenhaga cât şi în nota lui Gh. Cicerin din 24 februarie 1920, ofereau guvernului Vaida-Voevod toate speranţele în reuşita acestor intenţii. La 8 martie, Al. Vaida-Voevod primea nota lui Gh. Cicerin ca răspuns la cea română din 3 martie 1920. Partea sovietică propunea ca loc de desfăşurare a tratativelor oraşul Harkov arătând că Ucraina Sovietică, care este situată între Rusia şi România, trebuie să participe la tratative. Fără prezenţa ei la tratative, se arăta în telegramă, nici o problemă teritorială nu putea fi soluţionată.

Gheorghi Cicerin (stg.) și Maxim Litvinov (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
Gheorghi Cicerin (stg.) și Maxim Litvinov (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)

Abordând pragmatic propunerea sovietică, Al. Vaida-Voevod a răspuns la 15 martie 1920 Comisarului de externe sovietic propunând la rândul său, ca loc de întâlnire Varşovia şi anunţând că a trimis deja doi delegaţi, Bodnirescu şi Băluţă, cu împuterniciri depline pentru tratative.

Ieşind din cadrul tratativelor sovieto-române, trebuie să remarcăm faptul că acestea nu erau solitare în cadrul politicii externe sovietice. Intenţionând „spargerea” unui eventual „bloc imperialist”, Rusia Sovietică s-a angajat în tratative diplomatice cu Lituania, Letonia şi Finlanda. Acestea s-au finalizat cu semnarea unor tratate de pace: cu Lituania - la 12 iulie 1920, cu Letonia - la 11 august 1920 şi cu Finlanda - la 14 octombrie 1920. Guvernul sovietic s-a adresat şi Poloniei cu propunere de pace acceptând serioase cedări teritoriale. Pentru Varşovia, însă, puternic susţinută de Aliaţi, perspectiva unui război cu Sovietele era iminentă.

În condiţiile în care evoluţia tratativelor sovieto-române lăsa să se întrevadă perspectiva semnării unui tratat de pace care ar fi tranşat definitiv soarta Basarabiei, a intervenit căderea guvernului Vaida-Voevod. La 13 martie 1920, s-a format noul guvern prezidat de Al. Averescu, având la externe pe Duiliu Zamfirescu, iar din iunie acelaşi an pe Take Ionescu. Privită prin prisma evenimentelor care au urmat, schimbarea de guvern de la Bucureşti s-a produs, în primul rând, din motive de politică externă, mai exact din cauza tratativelor româno-sovietice, aflate în etapa finalizării. Dar asupra acestui fapt vom reveni în articolul următor.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG