Linkuri accesibilitate

Resurecția spiritului revoltei


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Ceea ce s-a petrecut acum trei decenii, în acel furtunos și miraculos an 1989, a însemnat de fapt finalul comunismului european și, prin extensie, al leninismului ca fenomen planetar. Evident că a mai durat până la colapsul URSS în decembrie 1991. Nu neg că mai există formațiuni comuniste, că există încă state care invocă ideologia marxistă drept doctrină oficială, dar este vorba de un marxism ceremonial, ritualizat, fără vreo legătură cu practicile politice și economice concrete (China).

Am scris pe larg despre aceste chestiuni. Cine va dori să cunoască analizele mele legate de rolul societății civile și al intelectualilor critici în descompunerea sistemelor ideocratice de tip leninist, poate citi lucrarea mea Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel apărută în engleză în 1992 și tradusă apoi de Alexandru Vlad la Polirom. Ceea ce trebuie subliniat din capul locului este faptul că anul revoluționar 1989 prezintă similitudini și diferențe semnificative în raport cu momente cruciale precedente, așadar în raport cu eforturile de reforme și transformare din 1956 și 1968. Să menționăm aici agravarea crizei interne a sistemului comunist în toate statele Europei de Est și Centrale. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică și politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului.

Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki” s-a produs disoluția monolitului ideologic dominant și s-a adâncit până la a deveni incurabila criză de legitimitate a sistemului. Au scris pe larg despre aceste lucruri o serie de gânditori asociați inițial direcției marxismului critic, între care Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Leszek Kołakowski, János Kis. Prăbușirea sistemelor totalitare de stânga a fost anticipată în scrierile unor importanți politologi și istorici precum Zbigniew Brzezinski, Martin Malia, Leonard Shapiro, Adam Ulam, Richard Pipes și Robert C. Tucker. Stau mărturie pentru acele fascinante dezbateri paginile unor reviste altminteri atât de diferite precum Praxis International, Telos, Dissent, Survey, Problems of Communism ori Encounter. În același timp, direcția „revizionistă” din sovietologia vestică miza pe resursele interne de supraviețuire ori chiar ameliorare a regimurilor comuniste. Apăreau chiar cărți despre „mobilitate socială” în dictaturile leniniste și studii care luau în serios propaganda comunistă privitoare la „centralismul democratic” și „perfecționarea sistemului social”. Criza era însă incurabilă, ducând la ecloziunea unor nuclee de societate civilă și la năruirea pretenției de infailibilitate a elitelor comuniste.

Pe acest fond, a avut loc resurecția spiritului revoltei în rândurile intelectualității și o tot mai extenuantă derută în rândurile birocrației comuniste, deci în ceea ce se numește nomenklatura. Amintesc aici impactul excepțional al publicării cărții Nomenklatura, scrisă de Mihail Voslensky, un fost diplomat sovietic rămas în Vest. Transmisă de posturile de radio Europa Liberă și Libertatea la începutul anilor ’80, cartea lui Voslensky demasca și demistifica structura parazitar-profitocratică a regimurilor de tip sovietic. Brejnevismul apărea ca un sistem faraonic decadent, o organizație de tip mafiotic cu lideri senili, decrepiți, veroși și cinici. Cum scria la vremea respectivă politologul Ken Jowitt, URSS înseamnă, de fapt, „Uniunea Republicilor Siciliene Sovietice”. Tot Jowitt, unul dintre cei mai inteligenți și profunzi interpreți ai comunismului în genere și al celui din România în particular, se referea la comunismul dinastic al lui Nicolae Ceaușescu drept „socialism într-o singură familie”.

Cu foarte puține excepții, nimeni nu mai credea în lozincile oficiale, universal percepute drept exhibiționism ventriloc. Se ajunsese astfel, la mijlocul anilor ’80, la ceea ce avea să fie ulterior denumit drept sindromul stagnării, al incapacității fatale de regenerare internă. Pentru Leszek Kołakowski și Andrei Amalrik, era limpede că sistemul era muribund. Chestiunea era cât va dura această boală terminală și care vor fi forțele care vor determina ieșirea din acel insuportabil marasm social și moral. Neîndoios, criza economică globală din a doua jumătate a deceniului șapte a accentuat disfuncționalitățile sistemelor comuniste, dar nu mai puțin importante au fost strategiile economice iraționale și iresponsabile ale unor lideri precum Ceaușescu ori Edward Gierek. Dictaturile comuniste funcționau practic în absența oricărui feedback normal. Deciziile erau luate de un grup restrâns de potentați autodesemnați drept „exponenți ai progresului istoric”. Niciuna din formațiunile leniniste nu a acceptat ori tolerat vreun minimum de pluralism intern. Până la reformele gorbacioviste, fracționismul și revizionismul au continuat să fie denunțate drept păcate mortale.

XS
SM
MD
LG