Linkuri accesibilitate

Sub seceră și ciocan (VII)


„Patria-mamă cheamă” - afiș de mobilizare din epoca sovietică

Modernizare demografică sau catastrofă demografică?

Ce deosebea urbanizarea sovietică de cea occidentală din punct de vedere social și economic era absența unei clase de mijloc de la oraș, care definește esența spiritului comunitar. Desigur, în urma industrializării şi urbanizării s-au produs schimbări, diversitatea socială a crescut continuu, anumite elemente ale clasei de mijloc profilându-se chiar şi în orașele sovietice. Dar cea mai evidentă trăsătură a populației urbane sovietice era marginalizarea sa socioculturală. Strămutarea maselor compacte de țărani spre orașe constituie unul din exemplele clasice al marginalizării individului, una din sursele majore ale multiplelor sincope de neadaptare socială.

Sincopele transformării sociale în URSS

Țăranul de ieri putea ajunge un bun muncitor, dar nu devenea automat omul individualizat al orașului, el se transforma doar formal și parțial, purtând în sine germenii unor tensiuni sociale nebănuite, de cele mai multe ori insesizabile la prima vedere. Ritmul intens de industrializare și urbanizare, care urma să ardă mai multe etape istorice în Rusia, a marginalizat milioane de oameni, generații întregi, fapt care a generat contradicția fundamentală a orașului sovietic. Pe de o parte, urbanizarea a dus la destrămarea stereotipurilor sociale statuate de secole, la pierderea memoriei sociale pe care se afla fundamentată tradiția şi moștenirea socială. Pe de altă parte, principala cerință a orașului – individualizarea personalității – era cu greu acceptată de generațiile de țărani, crescuți timp de secole în spiritul acestor stereotipuri de grup.

Din țărani în orășeni: noua imagine a orașelor sovietice
Din țărani în orășeni: noua imagine a orașelor sovietice

Formarea unei clase sociale de mijloc, care potrivit lui P. Miliukov era în Europa un rezultat al „forței capitalului şi al forței cunoștințelor”, era imposibilă în URSS, deoarece aici absentau „capitalul”, proprietatea și independența economică, care erau caracteristice clasei de mijloc clasice în Occident. Reflectând asupra „contradicției clasei de mijloc” în statul sovietic, A. Alimarik în lucrarea sa renumită „Va exista Uniunea Sovietică până în anul 1984”? constata că „din moment ce toți lucrează pentru stat, la toți există psihologia funcționarului – la scriitori, savanți, muncitori şi colhoznici sau lucrătorii din KGB şi MAI. Clasa de mijloc în statul sovietic este atipică, mulți membri ai acesteia fiind funcționarii aparatului de partid şi de stat, erau doar parțial familiarizați cu noțiunile de libertate personală şi ordine”.

Ca rezultat al acestor contradicții interne ale urbanizării, în Uniunea Sovietică s-a creat doar carcasa materială a societății urbane, deoarece esența sa era profund rurală, sătească, puțin structurată și lipsită de diversitatea socială.

Transformarea societății agrare ruse în una industrială, a satului în oraș, a generat o schimbare profundă asupra vieții private a oamenilor, asupra familiei și intimității, cât și asupra altor aspecte ale existențialului uman. Acest fapt a influențat puternic formarea „omului nou” sovietic, cu impact de lungă durată, asupra lumii sale intelectuale şi emoționale, asupra traseului său existențial individual. Toate aceste schimbări psihoemoționale și sociale a fost considerată în epocă o modernizare demografică sovietică, care asemeni altor aspecte ale modernizării sovietice era plină de contradicții.

Limitele modernizării demografice

Una din particularitățile modernizării demografice în URSS, la fel ca şi în restul lumii, a fost reducerea ratei mortalității şi creșterea mediei de viață, un salt incontestabil realizat de statul sovietic, dacă comparăm cu parametrii perioadei țariste. Paradoxul acestei modernizări demografice constă în faptul că acest progres n-a contribuit la creșterea valorii vieții umane în sine, care în Occident era așezată în centrul universului social, medical și economic. Societatea sovietică aflată într-o stare permanentă de încordare, de mobilizare și de confruntare, reală sau imaginară, a cunoscut perioade de cataclism, adevărate catastrofe demografice, opuse efortului de modernizare demografică. Există trei cauze majore al acestor catastrofe demografice:

Afiș propagandistic sovietic pentru promovarea imaginii familiei
Afiș propagandistic sovietic pentru promovarea imaginii familiei

a. Războaiele: Doar pierderile umane ale Armatei Sovietice regulate în perioada 1918-1989 (contabilizate) au fost de 10 milioane de oameni, iar pierderile printre populația civilă au fost şi mai mari;

b. Represiunile politice şi deportările: Anii Terorii „Albe” şi a celei „Roșii”, dar în mod special epoca terorii staliniste dintre 1929 și 1953, au dus la enorme pierderi demografice enorme. Numărul jertfelor se ridică la milioane, iar cifra lor exactă continuă să rămână un subiect de discuție;

c. Foametea: În mod special foametea din 1932-1933, dar de asemenea foametea din 1946-1947, care a cauzat milioane de victime în Ucraina, Caucazul de Nord, regiunea Volgăi, Crimeea, Kazahstan şi Basarabia.

Nu există o statistică general acceptată a pierderilor înregistrate de URSS în catastrofele demografice ale secolului XX, chiar dacă după 1991 s-au făcut mai multe încercări din acest punct de vedere. Potrivit calculelor lui S. Maksudov pierderile în populația URSS au constitut 10 milioane morți în rezultatul intervenției străine, războiului civil şi a foametei în perioada 1918-1926; 7.5 milioane (recalculate ulterior la 9.8 milioane) de morți în urma foametei şi represiunilor din 1926-1938; 22.5 – 26.5 milioane de morți în perioada 1939-1953. În total, aproximativ 40 milioane de oameni. Datele ulterioare, elaborate de specialiștii din Comitetul pentru Statistică a Federației Ruse (1993) indică cifre apropiate calculului lui Maksudov: 7 milioane de morți din 1927 până în 1941 şi 26–27 milioane din 1941 până în 1945.

Războaiele sângeroase, represiunile politice masive, eforturile economice inumane, ideologia sacrificiului şi eroismului, existente pe parcursul întregii perioade a Uniunii Sovietice au împiedicat crearea unei scări de valori axate pe centralitatea vieții umane. Prețul ieftin al vieții şi sănătății omului a influențat sistemul priorităților sociale şi a ușurat situația privilegiată a complexului militar industrial. Din acest punct de vedere atestăm marea contradicție a modernizării sovietice – combinarea modernismului material-tehnologic cu atavismul unui arhaism social, cu un sistem primitiv de valori, relații fără bani, o libertate limitată a alegerii personale şi paternalism statal. Această contradicție fundamentală a paralizat orice formă de progres a sistemului sovietic.

Femei sovietice din mediu rural la control medical
Femei sovietice din mediu rural la control medical

Familia sovietică între emancipare și ipocrizie

„Familia este celula societății sovietice” a fost unul din sloganele de rezonanță ale perioadei comuniste. Inițial, politica statului sovietic în raport cu familia a fost extrem de liberală, în țară avea loc o adevărată revoluție sexuală. Lenin, după cum se știe, nu recunoștea instituția căsătoriei, la fel ca majoritatea comuniștilor din garda leninistă, dar situația s-a schimbat fundamental din anii 1930. Pe de o parte, a apărut o nouă legislație în materie de căsătorie și, pentru prima dată, soțiile au fost egalate în drepturi cu soții, iar copiii nelegitimi - cu cei născuți din căsătorie. În același timp, statul a proclamat familia drept celulă a societății, arogându-și dreptul de a reglementa viața personală a cetățenilor săi. Printre măsurile cele mai cunoscute ale epocii sovietice au fost:

  1. Interdicția căsătoriilor internaționale: Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 15 februarie 1947, căsătoriile dintre cetățenii sovietici și cei străini erau interzise. Motivele acestei decizii erau situația demografică dezastruoasă de după război, multe familii distruse, penuria de bărbați, precum și căsătoriile dintre militarii sovietici și cetățenii țărilor în care se aflau trupele sovietice. Căsătoriile deja încheiate au fost declarate invalide, iar pentru încălcarea decretului (inclusiv pentru conviețuire și romantism cu străinii), nefericiții cădeau sub incidența articolului 58 - „Agitație anti-sovietică”. După moartea lui Stalin, interzicerea căsătoriilor internaționale a fost anulată, dar atitudinea societății și a autorităților față de acest fenomen a rămas negativă. Pentru o astfel de „trădare”, cetățenii puteau fi expulzați din partid și Komsomol, destituiți de la serviciu sau expulzați din universitate. Aceasta situație a continuat de fapt până la prăbușirea URSS.
  2. Interzicerea avortului: În 1920, RSFSR a devenit primul stat din lume care a legalizat încetarea artificială a sarcinii. Avorturile erau efectuate gratuit în spitale, iar lucrătorii din fabrici aveau privilegii. Acest „liberalism” n-a durat mult. Cinci ani mai târziu, fertilitatea a început să scadă dramatic. În 1926, avortul a fost interzis pentru femeile care rămâneau însărcinate prima oară. În 1930, avorturile au fost admise din nou, dar șase ani mai târziu, pentru astfel de operații care nu au fost efectuate din motive medicale a fost introdusă răspunderea penală. Cu toate acestea, interdicția avortului a făcut mai mult rău decât bine. Ponderea avorturilor ilegale a crescut brusc, în urma căreia multe femei au pierdut în general capacitatea de a purta copii. În cei șaptezeci de ani de existență, societatea sovietică n-a admis dreptul liber şi plenar al femeii şi familiei la procreare, nu a creat condițiile necesare pentru realizarea acestui drept, pentru o natalitate liberă, conștientă şi sigură. Legea privind anularea interzicerii avorturilor va fi adoptată la 23 noiembrie 1955 prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. După adoptarea legii numărul acestora în URSS a crescut permanent, atingând în anii 1960-1980 cifra de 7-8 milioane pe an, unele republici sovietice fiind în topul mondial la avorturi. La sfârșitul anilor 1980 numărul de avorturi la o sută de nașteri era în RSFSR de 196, în Bielorusia — 153, în Ucraina — 164, în Letonia — 126, în Estonia — 117, în timp ce în Suedia - 30, în Italia — 29, în Marea Britanie — 23, în Franța — 21, în Finlanda — 20, în Austria — 17, în RFG — 11, în Olanda — 10;
  3. Penalizare pentru lipsa copiilor: În noiembrie 1941 a fost emis Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS „Privind impozitul pentru burlaci, cetățeni singuri și fără copii ai URSS”, modificat în 1944. Impozitul era plătit de bărbații fără copii cu vârste între 20 și 50 de ani și femeile fără copii între 20 și 45 de ani. Suma impozitului era de 6% din salariu. Impozitul a fost anulat abia la 1 ianuarie 1992;
  4. Dificultatea divorțului: În 1936, practica divorțurilor era prevăzută de lege, iar în 1944, cu scopul de a „întări familia și căsătoria sovietică”, autoritățile au decis să complice procesul de divorț. Cu prețul unei ipocrizii sociale imense, care se reflecta în adevărate tragedii și vieți irosite, această politică arăta rezultate incredibile - dacă în 1940 erau înregistrate 198 de mii de divorțuri, atunci în 1945 erau doar 6 600!!! Un argument important în îngreunarea acestui proces erau taxele mărite pe care trebuiau să le plătească cei care doreau să divorțeze. În 1936, această sumă era de 100-200 de ruble, iar în 1944 deja 500-2000 de ruble. Bani enormi pentru acele timpuri. Abia în epoca lui Brejnev, la 10 decembrie 1965, procedura de divorț în instanțe a fost simplificată. Din acel moment, Procuratura a încetat să se implice în divorț, a dispărut nevoia de a publica anunțul cu privire la divorț în ziare, etc. Drept rezultat, într-un singur an numărul divorțurilor din țară s-a dublat - de la 360 de mii în 1965 la 646 de mii în 1966.
Vladimir Vîsoțki și Marina Vladi: o iubire internațională interzisă
Vladimir Vîsoțki și Marina Vladi: o iubire internațională interzisă

Procesul de planificare a familiei, care devenea o practică o cotidiană pentru milioane de cetățeni sovietici în condițiile profundelor transformări sociale, nu a beneficiat de un suport instituțional, material şi legislativ, ci s-a dezvoltat stihinic, deraind în ultimă instanță pe calea cea mai ineficientă, primitivă şi periculoasă. Caracterul conservator al modernizării familiei sovietice a fost determinat de interzicerea avorturilor, limitarea şi condamnarea divorțurilor, condamnarea concubinajului şi a căsătoriei neînregistrate, atenția sporită față de „imaginea morală” la serviciu și în societate, amestecul societății („Общественность”) în viața familiei.

Toate aceste aspecte au fost concentrate într-o „ideologie a familiei”, care reînvia vechiul principiu omul pentru familie şi care a devenit unul din principiile fundamentale ale ideologiei oficiale.

Vezi comentarii

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG