Linkuri accesibilitate

Sub seceră și ciocan (X): Tradiție și continuitate imperială


Moscova reprezentată ca a Treia Romă

Studiile istorice referitoare la Imperiul Rus recunosc, în mare lor majoritate, că naționalitatea nu era un considerent semnificativ pentru constructorii imperial-statali ruși, aceștia acționând în teritoriile statului prin sisteme mixte şi contradictorii, care implicau: a. conducere indirectă în unele locuri; b. guvernare militară directă prin intermediul elitelor native asimilate în sistemul administrativ rus; c. variate forme de constituționalism (cum ar fi, spre exemplu, cazul Finlandei).

Împărăteasa Ecaterina a II-a
Împărăteasa Ecaterina a II-a

Chiar dacă Rusia imperială nu a avut o „politică a naționalităților” explicită, împărații ruși, începând cu Ecaterina a II-a, au văzut în raționalizarea limbii ruse pe teritoriul imperial, adică utilizarea sa standardizată în domeniile oficiale şi semioficiale, unul din cele mai importante ingrediente ale construcției statal-imperiale. Ei au perceput ca un avantaj administrativ şi de securitate faptul de a avea o singură limbă oficială şi au căutat să schimbe repertoriul lingvistic ale oficialilor din teritoriile încorporate în așa măsură încât limba rusă să devină limba dominantă în uzul oficial. Din acest punct de vedere, rusificarea a avut cel puţin trei semnificații distincte. În primul rând, ea a fost o politică de stat menită să unifice şi să facă uniforme practicile administrative ale imperiului. În al doilea rând, rusificarea a fost un proces spontan, neplanificat, de auto-adaptare a popoarelor non-ruse la modul de viață şi limba dominantă în Imperiul Rus. În sfârșit, ultima dimensiune este cea la care, convențional, ne referim ca la un efort de a rusifica în sens cultural. Această „rusificare culturală” a fost o politică tardivă în arsenalul țarist de modelare a statului rus şi chiar dacă Rusia imperială a avut succes în a integra teritoriile centrale ale imperiului într-o naționalitate rusă relativ compactă şi unitară, diversele practici administrative, la fel ca şi caracterul compact al populațiilor native din regiunile periferice şi efectele politicii de colonizare au menținut şi intensificat diferențele dintre centrul rus şi regiunile periferice non-ruse ale imperiului.

În ciuda unui succes în raționalizarea limbii şi identității printre elitele de la periferii, limba rusă nu a devenit parte centrală a repertoriului lingvistic pentru multe straturi sociale de la periferie şi în special pentru țărănime. Din cauza contextului geografic special al expansiunii statale şi imperiale ruse, precum şi a politicilor întârziate de consolidare statal-imperială, țarii ruși au avut un succes relativ scăzut în procesul lor de rusificare. La acest aspect mai trebuie să adăugăm faptul că interesul statal în raționalizarea lingvistică era în conflict cu cel de menținere masivă a analfabetismului şi de necesitățile de creștere economică.

Pe de altă parte, este un fapt bine cunoscut, că „misiunea civilizatoare” a expansiunii ruse era o intercalare a raționamentelor de construcție statală cu cele ale avantajelor economice şi de securitate. Promovând această politică, oficialii imperiali au creat subiecți loiali prin transformarea identitară a elitelor culturale locale şi cooptarea lor în serviciul imperial. În acest caz, adoptarea limbii ruse ca a doua limbă (iar uneori chiar prima) era de terminată în general de considerațiuni economice, pragmatism sau oportunism, elementul etnic fiind colateral în luarea acestei decizii.

Cele trei ramuri ale slavilor de est (alegorie din anul 1905)
Cele trei ramuri ale slavilor de est (alegorie din anul 1905)

Un alt aspect important al politicilor imperiale, cu impact major asupra contextului sovietice, este cel legat de colonizare. Multiplele strategii de extindere a imperiului, fie militară, fie pașnică, a solicitat permanent societatea rusă, dar şi mai multe resurse şi energii necesita asimilarea şi organizarea acestor teritorii, ceea ce a rezultat într-o încordare constantă a poporului rus. Însă creșterea teritorială a imperiului nu era legată doar de cea a poporului rus, ci de soarta generală istorică a slavilor de est după încheierea Reconquista anti-tătaro-mongolă. În Rusia țaristă cele trei ramuri ale slavilor de est (velicoroșii, maloroşii şi belorușii) erau considerate parte a poporului rus, iar colonizarea spațiilor imperiale a fost un efort susținut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit rușii şi ucrainenii. Colonizarea și formarea unei metropole unice ruso-ucrainiano-beloruse n-au fost doar rezultatul unei vecinătăți geografice a celor trei popoare est-slave, ci rezultatul unei unități istorice din trecut, determinată de apartenența la un câmp civilizațional comun.

Statul moscovit nu împiedica colonizarea ucraineană, din contra o susținea, deoarece nu făcea distincție între ucraineni (maloroşi) şi ruși (velicoroşi). Cazacii, detașamentele de avangardă ale colonizării slave aveau de la începuturi o origine mixtă ruso-ucraineană. Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestei colonizări.

Extinderea rapidă a imperiului si ritmurile de colonizare au făcut ca deja în secolul XVIII să atestăm începutul unei epuizări a „materialului colonizator velicoros şi maloros”, iar deoarece planurile de colonizare erau grandioase, centrul imperial a recurs la „materialul migrator de dincolo de granițe” (bulgarii, găgăuzii, germanii, greci, armeni, etc.). Asta explică de ce pe parcursul secolului XIX teritoriul Basarabiei este expus unei intense colonizări, ceea ce a adus aici mai multe etnii, în special evrei, polonezi, germani, găgăuzi şi bulgari.

Specificul Imperiului Rus consta în faptul că acesta, spre deosebire de imperiile clasice spaniol, portughez, britanic sau francez, constituia un teritoriu integru, neîntrerupt, ceea ce la prima vedere nu lăsa impresia unei distincții clare dintre metropolă şi colonie. În același timp, în esență, unele părți ale imperiului aveau trăsături evidente de metropolă, iar altele aveau caracteristici specifice coloniilor. Unele teritorii ale imperiului aveau un statut intermediar, fiind într-un fel colonii, dar în același timp şi parte a metropolei, cum ar fi cazul Siberiei sau Ucrainei. Cazul Ucrainei este deosebit de interesant din acest punct de vedere, deoarece așa cum am văzut anterior, ea a constituit una din bazele principale ale colonizării, ceea ce cu greu o poate defini drept colonie. Cu toate acestea, pe parcursul secolul douăzeci tema exploatării coloniale a Ucrainei de către Rusia este pedalată intens, pe măsură ce naționalismul ucrainean capătă vigoare şi se profilează tendințele separatiste față de centrul rus sau sovietic.

Fiodor M. Dostoievski
Fiodor M. Dostoievski

Unitatea teritorială a Imperiului Rus crea anumite premise pentru integrarea noilor teritorii anexate într-un stat unitar, iar autoritățile imperiale erau preocupate şi stimulau prin diferite politici această integrare. În justificarea acestor politici centrul imperial (dar şi mulți intelectuali ruși, inclusiv Fiodor Dostoievski), mai ales în contextul euforiei legată de proporțiile expansiunii în secolul XIX, a început să vehiculeze mitul „înaltei misiuni civilizatoare” față de teritoriile şi popoarele acaparate. Accentuarea constantă a misiunii civilizatoare a colonialismului rus, a „poverii omului alb”, a jucat constant un rol important în argumentarea şi justificare expansiunii coloniale europene, iar încercările ideologilor ruși sau sovietici de a le prezenta ca manifestări ale „determinismului” sau „fatalismului” istoric pot fi actualmente cu ușurință deconstruite. Cu toate acestea, aportul adus de Imperiul Rus la modernizarea periferiilor sau chiar a unor componente ale metropolei, nu poate fi negat şi nu este o invenție totală. Acest fapt într-adevăr s-a produs, iar modernizarea de tip rus era o simbioză contradictorie (la fel cum am văzut şi în cazul modelului de „modernizare” bolșevic) dintre o „specificitate” rusă şi elementele civilizației europene, care au pătruns în Rusia după reformele lui Petru cel Mare.

Istoricul G. Hosking a surprins cu abilitate această stare hibridă a Imperiului Rus, o trenare între a fi un imperiu asiatic şi o putere europeană. Acest tip de state împrumută tehnici şi obiceiuri de la vecinii săi mai avansați şi apoi, ajustându-le la propriile realități, le folosesc în propria structură socială relativ primitivă, agresivă, pentru a obține dominația. Privind retrospectiv la istoria Rusiei putem observa că principalele repere ale identității sale sunt emanații ale civilizației occidentale ajustate la realitățile ruse: aportul varegilor la constituirea primului lor stat, Rusia Kieveană; religia ortodoxă, împrumutată de la Bizanț, care a dat conținut spiritualității ruse; ideea imperială, preluată de Petru cel Mare pentru a copia Occidentul, care i-a dat măreție; marxismul, care a fost adaptat la realitățile ruse pentru a crea primul stat „socialist” în lume. Prin urmare, această formă de civilizație hibridă, bicefală în esență, a influențat contradictoriu şi popoarele pe care le-a dominat în timp, inclusiv în cazul modernizării şi „misiunii civilizatoare” ale imperiului.

Stema Imperiului Rus
Stema Imperiului Rus

În același timp, această misiune de modernizare necesita resurse şi timp, însă ambițiile expansioniste ale centrului imperial şi dezvoltarea constant extensivă a imperiului erau în contradicție cu aceste deziderate. Drept rezultat misiunea de modernizare şi „civilizare” față de coloniile periferice era realizată pe de o parte în funcție de resursele şi posibilitățile existente, pe de altă în funcție de necesitățile militare, strategice sau interes economic. Lucrurile se agravau mai ales din considerentul că metropola în sine avea nevoie de modernizare, care intercalată constant cu militarizarea, înghițea practic toate resursele imperiale, exact cum mai târziu, la proporții mai mari, s-a întâmplat și în URSS. Acest fapt limita drastic capacitățile de modernizare ale periferiilor imperiale, cu atât mai mult că acestea, cu mici excepții, nu arătau nici ele mari disponibilități pentru modernizare.

În concluzie la reflecțiile privind tipologia Imperiului Rus, pe ruinele căruia va clădi Uniunea Sovietică propriul imperiu, putem spune că acesta a fost în esență un imperiu militar, a cărui politică economică şi fiscală dădea prioritate întreținerii forțelor armate şi administrației, ceea ce făcea problematică mobilizarea potențialului economic al imperiului, al populației şi al resurselor. Deosebirile dintre metropolă şi colonii în sensul clasic sunt uneori greu de descifrat, teritoriile anexate devenind părți integrante ale imperiului, în măsura în care acest fapt era posibil. Stabilitatea sa era menținută de-a lungul timpului prin cooptarea elitelor locale şi integrarea lor în nobilimea şi/sau birocrația rusă. Această cooptare făcea imperiul multinațional în esență, dar în același timp era de natură de a mări distanța dintre elite şi masa largă a grupurilor etnice.

Cultura şi limba rusă au fost factori integratori reali pentru majoritatea grupurilor etnice, dar nu a fost capabilă să înlăture sau să înlocuiască alte culturi, mai ales în cazul popoarelor cu repere culturale şi naționale puternice, în special cele din partea europeană a imperiului. La toate astea mai putem adăuga că în toate perioadele, pentru oficialii imperiali, supraviețuirea imperiului şi păstrarea integrității teritoriale au fost priorități supreme, față de care agenda națională, religioasă, economică sau culturală era secundară. Acest aspect a fost suplinit de existența unui puternic sentiment imperial rusesc al identității, care se baza pe mândria şi orgoliul de a avea un imperiu imens, precum şi pe succesiunea de victorii militare obținute în ridicarea lui.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG