Linkuri accesibilitate

Tradiția clasică a sociologiei americane. Cazul Talcott Parsons (Video)


Doar câțiva sociologi americani au avut un impact semnificativ asupra disciplinei sau a fost într-atât de controversați precum Talcott Parsons. A murit pe 8 mai 1979 (76 de ani) la München, în timpul unui turneu de prelegeri prin Europa, după ce, la mijlocul anilor ’70, retrăgându-se de la Harvard, pusese punct unei cariere academice de peste trei decenii. Fondator al școlii structuralismului funcționalist în sociologie, a dorit să reformuleze ideile „părinților” disciplinei, Karl Marx, Emile Durkheim și Max Weber, ba chiar pe cele ale lui Sigmund Freud și Alfred Marshall, într-o teorie a activității umane care să explice întregul spectru al relațiilor sociale, de la legăturile interpersonale între doi indivizi, la structurile societăților mari.

Parsons scria cândva că și-a dorit să înlocuiască dihotomia marxistă capitalism–socialism cu distincția dintre Gemeinschaft (comunitatea directă, primară, de tip familie) și Gesellschaft (societatea impersonală, birocratică). Aceasta a fost, de fapt, o provocare a aproape tuturor „părinților” sociologiei. Nu erau neapărat anti-marxiști, însă din punct de vedere istoric, capitalismul și socialismul reprezentau entități concrete, particulare, care, în opinia sociologului, erau prea rigide și înguste spre a explica toate societățile umane. Prin contrast, distincția Gemeinschaft–Gesellschaft apărea ca un tip logic de relație socială, suficient de largă spre a cuprinde orice societate, de la cea rurală, la cea industrială.

Așa cum a văzut-o Parsons, toate relațiile sociale intră în următoarele categorii, care, la rândul lor, pot fi utilizate drept cadre pentru compararea diferitelor societăți: 1. Norme și standarde, universale sau particulare; 2. Statusuri, care pot fi obținute (prin muncă sau educație) sau atribuite (stabilite); 3. Roluri, care pot fi specifice (precum acela al profesorului) sau difuze (precum acela al tatălui/părintelui); 4. Emoții, care pot fi neutre (ori imparțiale) sau afective (adică parțiale și implicit incomplete). Parsons a încercat să arate că toate grupurile sociale, de la cele bazate pe înrudire, la societăți mai complexe, au nevoie, pentru a fi stabile, de patru condiții funcționale indispensabile. Cu alte cuvinte, au nevoie de modalități sistematice de a-și satisface cele patru nevoi de bază: să-și atingă scopurile, să se adapteze la mediu, să integreze diferitele părți ale societății și să gestioneze devierile de la standardele acceptate.

Desigur, Talcott Parsons nu era un mecanist. Credea că societățile caută să producă valori și că aceste valori justifică toate celelalte activități. Valorile, pentru el, erau parte din sistemul cultural. Rolurile, din sistemul social. Motivațiile, din sistemul de personalitate. Toate sistemele, credea el, se aflau sub comanda „controlului cibernetic” sădit în sistemul de valori. Parsons avea cu siguranță vocație pentru marile modele explicative.

Pe de altă parte, a fost deopotrivă divinizat și demonizat: caracterizat fie ca descendent din Durkheim, Weber și Pareto pentru teoria sa generală asupra sistemelor sociale și furnizarea unei metode de obținere a unei paradigme a cercetării științifice normale, fie drept apologet al capitalismului și agent hegemonic al imperialismului american. Indiferent de poziționare, nici admiratorii, nici detractorii nu și l-ar fi putut imagina pe Talcott Parsons ca pe o amenințare la adresa securității naționale.

Cu toate acestea, la apogeul carierei sale universitare, în timpul perioadei fierbinți a McCarthyismului, Biroul Federal de Investigații (FBI) - condus pe atunci de J. Edgar Hoover, cel numit în fruntea acestei instituții de către președintele Calvin Coolidge pe data de 10 mai 1924 - a lansat o investigație extinsă cu privire la trecutul și activitățile lui Parsons. Ancheta se baza pe o serie de acuzații halucinante care îl plasau în fruntea unei așa-zise celule comuniste de la Universitatea Harvard. În realitate, tot ce făcuse Parsons fusese să-i apere public pe Robert Oppenheimer în timpul erei McCarthy, precum și pe unul din membrii departamentului său, sociologul religiei Robert N. Bellah, atunci când acesta fusese confruntat cu acuzații similare.

Parsons însuși, într-un articol publicat în 1954, după ce va fi aflat deja de acuzațiile și investigația lansate împotriva sa, a încercat să pună un diagnostic și să numească sursa fenomenului McCarthyist. A argumentat că nu era vorba de rezultatul unei reacțiuni politice sau a neo-fascismului. A sugerat că poate fi înțeles ca simptom al forțelor structurale care însoțesc marea transformare a societății americane dintr-o națiune izolată într-un lider internațional, ca efect al impactului industrializării crescânde și economiei libere. Asemenea prefaceri, credea el, cereau un atașament mai strâns la comunitatea națională. Prin urmare, acele segmente ale societății cu tradiții mai individualiste sau critice - adică liberalii din politică și universitate - au ajuns să fie obiectul unor suspiciuni învestmântate în jurăminte de loialitate și anticomunism.

Un alt efect a fost acela că McCarthyismul a marginalizat marxismul și a eliminat critica la adresa status quo-ului în universitățile americane. Foarte mulți și-au „curățat” de bunăvoie bibliografiile spre a nu avea probleme. Sociologia nu era o excepție. Cercetătorii de la Centrul de Studii Ruse de la Harvard, spre exemplu, erau permanent îngrijorați în legătură cu posibilitatea interpretării greșite a activităților lor, astfel încât, foarte mulți căutau o „înțelegere prealabilă” cu FBI-ul înainte de a pătrunde în librăriile comuniste. Cu siguranță, Parsons fusese suficient de atent politic pentru a realiza pericolul, iar investigația asupra sa îi crease un disconfort direct. Dar cazul lui Talcott Parsons, ca al atâtor altora, nu face decât să ilustreze o lecție: cât de important și decisiv este contextul socio-istoric! Pe cale de consecință, pentru foarte mulți exegeți ai fenomenului Parsons, „conservatorismul” său epistemic ar fi putut avea rădăcini mai degrabă politice și strategice, și mai puțin doctrinare...

Opinia dvs.

Arată comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG