Cea mai semnificativă realizare teoretică a marxismului critic în interiorul Blocului sovietic a fost amplificarea potențialului umanist, antitotalitar al dialecticii, iluminarea substratului negativ-emancipator părăsit și ocultat de doctrina oficială triumfalist-apologetică, precum și revelarea tendințelor radicale latente din continuumul birocratic.
Cercetările filosofice și sociologice întreprinse de Leszek Kołakowski, Karel Kosík, sau Școala de la Budapesta, au contribuit la reînsuflețirea acelei qualitas occulta a dialecticii, renașterea negativității într-un univers social care părea saturat de o deranjantă pozitivitate.
Marxismul critic iugoslav nu intră în aria acestei discuții din mai multe motive, deopotrivă istorice, economice, sociologice și culturale. Cu toate acestea, investigațiile filosofice și sociologice întreprinse de grupul Praxis (Mihailo Markovici, Svetozar Stoianovici, Gajo Petrovici, Predrag Vranicki și alții) au încurajat consolidarea teoretică a criticismului umanist al regimurilor autoritar-birocratice de tip sovietic.
Principalul lor obiectiv a fost stabilirea unui umanism metafizic și sociologic drept contra-pedagogie care ar avea atât consecințe terapeutice, cât și profilactice. O altă funcție foarte importantă a grupului Praxis a fost concentrarea gândirii revizioniste din întreaga Europă de Est în paginile revistei lor. Aceasta a devenit cea mai importantă platformă a opoziției antibirocratice din regiune. În același timp, Praxis a reușit în a dezvolta colaborări cu gânditori anticomuniști precum Ernst Bloch, Lucien Goldmann, Erich Fromm și André Gorz.
Un moment în care gândirea critică din Vest s-a unit cu spiritul revizionist din Est spre a susține marxismul umanist a fost reprezentat de volumul editat de către Erich Fromm în 1965 și intitulat Socialist Humanism (London: Allen Lane and Penguin Press, 1967). Acesta a inclus 35 de contribuții ale unor gânditori marxiști și nemarxiști, ceea ce era un indiciu despre motivația anilor 1960 de a oferi o interpretare umanistă a lui Marx, eliberată din strânsoarea hegemonică sovietică.
Ar trebui menționat, în orice caz, faptul că relația dintre anumiți marxiști critici est-europeni și Noua Stângă occidentală a fost mai degrabă contradictorie. Cea din urmă era suspectată de tentații despotico-teroriste și acuzată, nu o dată, de sectarism mesianic. Critica neîndurătoare al lui Kołakowski la adresa milenarismului utopic în Principalele curente ale marxismului exprima mai mult decât o insatisfacție legată de teribila lipsă de vlagă a dialecticii negative: era o invitație pentru marxiștii critici să meargă dincolo de propriile atașamente ideologice și emoționale, să-și asume ambivalența fundamentală a doctrinei lor, să examineze în mod onest falsa conștiință marxistă și să se ridice deasupra paradigmei metafizice a radicalismului hegeliano-marxist.
Din Franța în Cehoslovacia, din Germania în Polonia, din Spania în Italia, din Statele Unite în Uniunea Sovietică, a doua parte a anilor 1960 a fost caracterizată de provocările legate de redefinirea politicii opoziționale, cu varii grade de participare și reprezentare în eforturile de a impune redeșteptarea societății ca răspuns la o percepută criză a statului.
Diferența fundamentală dintre aceste mișcări a constat în atitudinea față de utopie, cu consecințe cruciale pentru reconceptualizarea politicului în toate aceste țări. Unele au fost anti-ideologice, altele s-au situat împotriva structurilor existente de autoritate, dar toate erau variante ale unui activism care susținea noile diferențieri societale dezvoltate după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Circumstanțele bipolarismului au impus, cu toate acestea, o diferență semnificativă în argumentare: în Occident, logica lui 1968 a fost aceea a spațiilor politic emancipatorii lipsite anterior de validarea publică; În Est, a fost vorba despre umanizarea leninismului, spargerea autorității sale monopoliste și orientate ideologic asupra societății. Sau, pentru a-l invoca pe Milan Kundera, „Mai”-ul parizian a fost „o explozie de lirism revoluționar”, în vreme ce Primăvara pragheză a fost „o explozie de scepticism postrevoluționar”.
În cadrul Blocului sovietic, înăbușirea Primăverii pragheze, evenimentele din martie, în Polonia, și tumultul din Iugoslavia au cauzat „moartea revizionismului” (așa cum a spus-o Adam Michnik). În Vest, inabilitatea de a articula o viziune coerentă a unei ordini alternative și incapacitatea de a susține acțiunea revoluționară au generat o abandonare a ceea ce Arthur Marwick a numit „Marea Eroare Marxizantă” (The Sixties).
Tony Judt observa cu acuratețe faptul că în pofida pretenției de noutate și schimbare radicală, anii 1960 erau încă foarte mult dominați de o singură mare metanarațiune „propunând să înțeleagă totul în vreme ce lăsa deschis un spațiu pentru inițiativa umană: proiectul politic al marxismului însuși” (Postwar, 401).
Mișcarea din 1968 a fost o binecuvântare mascată pentru că prin neîmplinirile ei a revitalizat liberalismul. Regretata Ágnes Heller a rezumat foarte bine impactul esențial al acestor importante evenimente: ele au consolidat centrul! Pentru prima dată în secolul XX, hegemonia gândirii radicale printre intelectualii europeni bătea în retragere...
