Linkuri accesibilitate

„…uneori frumuseţea” (Proust sau tragicomedia vieţii interioare)


Statuia lui Marcel Proust, de Edgar Duvivier, Cabourg, Franța

Ştiam că nu se poate trece peste o asemenea aniversare – pe 10 iulie curent, s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Marcel Proust (1871 – 1922) –; dar cum să ataci, dintr-o perspectivă inedită, una din marile capodopere ale literaturii universale, după ce că personalităţi ilustre din varii orizonturi lingvistice & culturale i-au consacrat studii, care mai de care mai docte, iar unii şi viaţa. Nu-i mai puţin adevărat că n-au lipsit nici detractorii – poetul Louis Aragon, bunăoară, declara că preferă operele lui Stalin literaturii lui Proust; la rându-i, viitorul laureat Nobel (ce-i drept, refuzat!) Jean-Paul Sartre scria ritos: „Iată-ne eliberaţi de Proust. Eliberaţi, în acelaşi timp, de viaţa interioară” (Saint Genet) –, atât că din pietrele aruncate se poate clădi nu doar un templu celebrându-i cultul autorului Căutării…, ci o întreagă Vale a Regilor, cu piramidele ei cu tot.

Marcel Proust, în 1895
Marcel Proust, în 1895

Româneşte, Proust s-a tradus de bonne heure – şi se traduce chiar în timp ce scriu aceste rânduri (o face romancierul Cristian Fulaş, tot el ţinând şi un fel de jurnal în foileton, în Timpul ieşean, „Traducându-l pe Proust”, din care reţinem: „Ca traducător, rămân mereu cu întrebarea: au fost vocile mele destul de duioase, destul de dure, destul de violente, merg, la rândul meu, pe un drum corect al traducerii? Doar timpul, cel care mă poartă prin această estetică, îmi poate răspunde la propriile mele întrebări. Timpul interior care a fost al scriiturii lui Proust şi a devenit al traducerii mele.”) –, remarcându-se în mod special versiunea semnată de Irina Mavrodin (1929 – 2012), ea însăşi o poetă delicată, şi care observa, în cunoştinţă de cauză, la capătul lecturii: „Fraza lui Proust nu mi se pare comparabilă cu un instrument fin, ba chiar efeminat – aşa cum adeseori s-a spus –, ci mai curând cu o maşinăria puternică şi greoaie, care gâfâie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată forţa, spre infinitezimalele particule de necunoscut. De mare fineţe sunt rezultatele acestei căutări”. Ce încântare a fost să descopăr în recentul volum al lui O. Nimigean (n. 1962), O ureche de om pe o spinare de şoarece, Polirom, 2020, numeroase referinţe la capodopera lui Marcel Proust – de-ar fi să citez o singură pagină care se ridică la înălţimea modelului:

„Două fragmente de artă poetică proustiană:

«Arta extrasă din realitate cea mai familiară există într-adevăr şi poate că e domeniul ei cel mai vast. Dar nu e mai puţin adevărat că un mare interes, uneori frumuseţea, poate să ia naştere din acţiuni care decurg dintr-o formă de spirit atât de îndepărtată de tot ce simţim, de tot ce credem, încât nici nu izbutim să le înţelegem, încât se aştern în faţa noastră ca un spectacol fără cauză.»

«Datorită voinţei, mă reintegrasem în realitate. Mă bucuram încă de rămăşiţele somnului, adică de singura născocire, singura reînnoire care există în materie de a povesti, căci toate naraţiunile în stare de veghe, oricât ar fi înfrumuseţate de literatură, nu îngăduiesc acele deosebiri tainice din care derivă frumuseţea.»

Cheia de boltă a esteticii lui Proust este frumuseţea. Cum trebuie înţeleasă? În orice caz, nu într-un canon clasic, nu într-unul realist, nu – şi asta îmi pare esenţial – ca o manifestare beletristică. Scriitorul intuieşte posibilitatea unui acces necauzal (în sensul tehnicii compoziţiei, al regulilor, al delectării) la un alt rang al expresiei şi, totodată, la un alt rang al existenţei, diferit de funcţionarea strict raţională a fiinţei umane (prin înstăpânirea asupra noastră a cutărei episteme foucaultiene). Proust, ateu sceptic (dar nu areligios), respiră totuşi (altfel ar fi rămas plat, oricât de scăpărător sau muşcător ar fi fost spiritul său) în proximitatea acelui Ganz Andere de care vorbea Rudolf Otto, altfel cum să interpretezi o sintagmă precum „o formă de spirit atât de îndepărtată de tot ce simţim, de tot ce credem”? Raţionalitatea şi veghe devin insuficiente, scriitorul le resimte ca pe nişte sisteme autonome, izolate, autofage, care au nevoie de o transcendere în „spectacolul fără cauză”, fascinans, şi de o coborâre în organicitatea somnului, ca să reconfigureze naraţiunea pe câmpuri de forţă diferite de cele decretate de instanţa literară.

Proust a intuit că literatura trebuie să iasă din literaritatea canonică înfruntând realitatea. O Simone Weil, cu experienţa intimă a nenorocirii, a găsit centrul dincolo de spaţiu şi timp, în iubirea divină, paradoxala iubire divină, la a cărei asimilare organică duc doar două căi, nenorocirea şi frumuseţea.

Aşadar, frumuseţea se traduce ca ipostază scripturală a pulsului nostru ontologia, ca prezenţă dezvăluită în die eigentliche Gegegenwart. Altfel, ce să cauţi, ce să regăseşti?”

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG