În diverse lucrări mai vechi sau mai noi, scrise fie de memorialiști, fie de istorici – de limbă română –, pare să se fi impus ideea că în Basarabia ar fi existat la începutul anului 1918 un curent general, popular în favoarea unirii cu România, care în cele din urmă ar fi dus la actul din 27 martie. De regulă sunt aduse în discuție moțiunile adoptate de adunările generale ale zemstvelor ținutale Bălți și Soroca, precum și memoriile marilor proprietari din Basarabia. O discuție în jurul acestor acte merită a fi reluată și în articolul de față, pornind de la textele frecvent citate, nu însă întotdeauna citite cu atenție și oricum puțin contextualizate.
Moțiunile zemstvelor din Bălți și Soroca
Zemstvele au funcționat în Imperiul Rus din a doua jumătate a secolului XIX, ca structuri de guvernare locală, de autoadministrare la nivel districtual și gubernial. Constituite începând din 1864, ca parte a reformei administrative inițiate de țarul Alexandru al II-lea, zemstvele s-au impus treptat în partea europeană a Imperiului. Zemstva guberniei Basarabiei a funcționat din 1870. Consiliile zemstvelor erau fomate prin alegeri, la care participau diferite clase sociale, inclusiv țăranii, însă puterea efectivă o aveau nobilii, care dețineau circa două treimi din locuri. Zemstvele s-au implicat în organizarea și susținerea învățământului primar, sănătății publice, asistenței sociale, în răspândirea cunoștințelor agrotehnice, instituțiilor de credit, în întreținerea drumurilor etc. Într-un sistem cu vechi și puternice tradiții autocratice, și cu toate că erau departe de a fi reprezentative, iar puterea lor era limitată, zemstvele erau totuși o formă a modernizării administrative, a autoguvernării în Rusia.
Deși afectate de războiul mondial și apoi de revoluție, zemstvele și-au continuat activitatea în Basarabia inclusiv după intervenția trupelor române. Câteva zemstve districtuale au încercat să-și asume roluri politice în contextul disputelor privind viitorul Republicii Democratice Moldovenești.
La 3/16 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din ținutul Bălți a votat „în unanimitate” o moțiune prin care a cerut unirea cu România. În preambul se reamintea că, pornind de la principiile revoluției ruse, în care în afară de libertatea și egalitatea indivizilor era susținută și libertatea naționalităților, „poporul moldovenesc” proclamase „Basarabia Republică Moldovenească independentă și de sine stătătoare”. Nu lipseau recursul la istorie, la „străbunii noștri romani”, la versuri patriotice („în unire stă puterea” și „unde-s doi puterea crește”), la invocarea trecutului comun cu Moldova din dreapta Prutului, cu principatele dunărene, la raptul teritorial săvârșit de Rusia în 1812. Regatul României – care se afirmase în ultimele decenii – era considerat atrăgător, prin regimul constituțional, prin „monarhia democratică”. Din aceste motive, amestec de paseism și alegere rațională, era cerută unirea Basarabiei cu România. De asemenea, se făcea apel la toate adunările zemstvelor din Basarabia să adere la moțiunea zemstvei din Bălți și să solicite Sfatului Țării trimiterea unei delegații la Iași, care să depună „omagiile noastre de devotament și credință” către regele României. Moțiunea era semnată de 102 persoane. După zece zile, la 13/26 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din ținutul Soroca emitea o moțiune asemănătoare, semnată de peste 150 de persoane.
Între cei care au asumat moțiunile de la Bălți și Soroca se aflau atât mari și mici proprietari, cât și oficiali basarabeni, învățători,
preoți, dar și țărani, inclusiv neștiutori de carte. Predominau moldo-românii, dar nu lipseau rușii, evreii ș.a. Din punct de vedere politic, unii erau membri ai Partidului Național Moldovenesc, inclusiv membri în Sfatul Țării. Se evidențiau Vasile Stroescu, Vasile Bârcă, Teodosie Bârcă, Emanoil Catelly ș.a., unii dintre ei cunoscuți de multă vreme ca unioniști.
Hotărârile celor două zemstve, de la Bălți și Soroca, erau
asemănătoare, după cum am precizat deja, ceea ce arată că au fost redactate sub aceleași influențe. De luarea acestor decizii nu a fost străină administrația militară românească, în speță generalul Mihail C. Schina. Acesta era comandantul Diviziei I Cavalerie, care la sfârșitul lunii ianuarie 1918 ocupase orașul Bălți, iar de la sfârșitul lunii februarie controla și Soroca, precum și zonele înconjurătoare. Schina a autorizat convocarea, la începutul lunii martie 1918, a adunărilor generale ale zemstvelor de la Bălți și Soroca. Generalul și-a luat această libertate, deși era stare de asediu, iar ordinele superioare erau contra unor asemenea întruniri. Potrivit lui Schina, adunarea generală a zemstvei județului Bălți a votat „în unanimitate și în mod spontan” [subl. D.D.] o moțiune prin care se cerea unirea Basarabiei cu „Patria-mumă”.
Cu președintele C. Leancă și cu o fanfară în frunte, o procesiune s-a înfățișat la Comandamentul Diviziei 1 Cavalerie, cerând generalului Schina să transmită moțiunea regelui Ferdinand. Generalul considera că aceasta era „vocea plebiscitară a Basarabiei”, „voința unanimă a poporului”. Dincolo de justificările oficiale, făcute publice la două decenii după petrecerea evenimentelor, generalul Schina exagera în mod voit semnificația faptelor respective. Nici în zona pe care o controla, nici în altă parte a Basarabiei nu s-a organizat un plebiscit cu privire la viitorul Basarabiei/Republicii Democratice Moldovenești.
Potrivit unor opinii mai vechi sau mai noi, și zemstva ținutului Orhei s-ar fi pregătit să se pronunțe pentru unire, ba chiar ar fi fost adoptată o rezoluție asemănătoare celor de la Bălți și Soroca, la 25 martie/7 aprilie 1918. Însă un document oficial în acest sens nu există. Alte zemstve basarabene fie au rămas în expectativă, fie au avut alte opțiuni. Spre exemplu, zemstva din Cetatea Albă se exprimase anterior în favoarea unei apropieri, chiar a unei uniri cu Ucraina.
Memoriile marilor proprietari basarabeni
De-a lungul secolului scurs de la intrarea în componența Imperiului Rus, Basarabia rămăsese o regiune accentuat agricolă, cu nouă zecimi din populație trăind din agricultură, cu exporturile zdrobitor date de produsele agricole. Sistemul agricol dinaintea schimbărilor revoluționare cunoștea și proprietăți mari, și mici, însă cu predominarea clară a celor dintâi. Nobilimea din Basarabia fusese profund integrată în sistemul nobiliar al Imperiului Rus. Marii proprietari erau diverși din punct de vedere etnic, cu predominarea clară a rușilor sau rusofonilor. Deși ponderea moldovenilor între marii proprietari se redusese considerabil de-a lungul secolului XIX, fie prin risipirea averilor, fie prin rusificare, ei continuau totuși să fie prezenți în această clasă socială. Printre cei mai cunoscuți nobili moldo-români erau Vasile
Stroescu, Vladimir Cristi și Paul Gore ș.a. Unii dintre ei au rămas în cadrele vechii nobilimi, alții s-au orientat spre curente ideologice moderne, spre naționalism sau socialism.
Din motive politice și economice, marii proprietari erau în cea mai mare parte, evident, împotriva acțiunilor inițiate de revoluționarii basarabeni (re)veniți de la Petrograd în 1917 sau de pe fronturile unde se aflaseră în diferite unități rusești. Frica de radicalismul Sfatului Țării în domeniul agrar, ca și de bolșevism – deși acesta din urmă părea îndepărtat, cel puțin pentru moment –, i-au determinat pe marii proprietari să caute sprijin la Iași, atât la curtea regală, cât și la guvernul român.
Uniunea proprietarilor agricoli din Basarabia a trimis la Iași o delegație, condusă de Pantelimon Sinadino, fost deputat în Duma Imperiului Rus, fost primar al Chișinăului înaintea Primului Război Mondial, și din care mai făceau parte: V. Anghel și M. Glavce, primul fost președinte al zemstvei Orhei, cel de-al doilea președinte al zemstvei Chișinău; Dimitrie Semigradov, fost președinte al zemstvei Basarabiei și fost membru al Consiliului Imperial; Gonata, Dicescul, Caralioti, Schoerer, Bodi etc. În ziua de 6/19 martie 1918, delegația s-a întâlnit cu regele Ferdinand I. În aceeași zi, basarabenii au înaintat un memoriu suveranului român. Adresându-se „fraților noștri de dincolo de Prut”, autorii pretindeau a vorbi „în numele păturilor culte și producătoare” din Basarabia. Ei mulțumeau pentru apărarea vieților și avutului acestora în fața a ceea ce numeau „anarhia revoluționară bolșevică” sau „răzmerița mare anarhică”. Marii proprietari solicitau intrarea Basarabiei în componența României printr-o „unire liberă”, restabilirea ordinii în regiune, inclusiv reprimarea acțiunilor revoluționare. Prin cele din urmă se puteau înțelege inclusiv activitățile Sfatului Țării și ale guvernului de la Chișinău, cum de altfel avea să se susțină ulterior în mod explicit.
Un al doilea memoriu a fost înaintat regelui Ferdinand de către marii proprietari basarabeni la 10/23 martie martie 1918, sub semnătura lui P. Sinadino. Scopul autorilor era pe de o parte delegitimarea Sfatului Țării și guvernului Republicii Democratice Moldovenești, de esență revoluționară, iar pe de altă parte revenirea la vechea ordine prin unirea cu România. Și în acest caz se vorbea în numele celor care „prin situațiunea lor intelectuală, culturală, morală și materială” ar fi avut atât dreptul, cât și datoria de a apăra Basarabia împotriva revoluționarilor – etichetați drept „bandă” – care constituiseră Sfatul Țării și guvernul de la Chișinău. Aceste structuri erau considerate „creații ocazionale” ale unor politicieni „ocazionali și aventurieri”. Discreditarea celor care dețineau puterea la Chișinău era evidentă, ținta fiind menținerea statutului și bunurilor marilor proprietari. În vederea restabilirii ordinii în Basarabia se solicita instalarea unei administrații militare românești.
Alexandru Marghiloman avea să noteze în jurnalul său că marii proprietari din Basarabia ajunși la Iași au fost primiți atât de rege, cât și de el. Marii proprietari voiau ca legea românească să se aplice și dincolo de Prut. Guvernul român urmărea pe de o parte să evite amestecul în disputele din Basarabia legate de proprietate, iar pe de altă parte a decis ca marilor proprietari să li se dea soldați și cai pentru a-i ajuta să-și cultive pământul.
Intervențiile marilor proprietari pe lângă autoritățile române erau determinate de apărarea propriilor moșii, amenințate de măsurile agrare ale Sfatului Țării, de ceea ce se voia a fi o expropriere radicală a pământurilor. Unirea era în interesul lor. Nu din considerente istorice sau „fraterne” solicitau ei unirea, ci din motive pragmatice. Sentimentele naționale românești, în sensul etnocratic al epocii, pur și simplu nu aveau cum să existe la oameni care fie erau de altă etnie decât cea moldo-română, fie nu se exprimaseră până atunci în această privință, ba mai mult, erau legați de fostele structuri politice, administrative și economice rusești.
Marii proprietari aveau tot interesul ca liniștea și ordinea să fie reinstaurate în Basarabia. Așa se și explică vizitele la Iași ale delegațiilor acestora, dar în parte și hotărârile zemstvelor din Bălți și Soroca, în care ei erau influenți. În plus, în cele două zemstve aveau o putere evidentă membrii Partidului Național Moldovenesc, unii dintre ei deputați în Sfatul Țării.
Intervenția Sfatului Țării
Cum am amintit într-un text anterior, Sfatul Țării a reacționt față de tendințele anexioniste ale Ucrainei printr-o declarație adoptată la 16/29 martie1918. Ideea independenței și indivizibilității republicii era reafirmată. De asemenea, aveau să fie considerate „inadmisibile acțiunile separate ale diverselor grupări, organizații și instituții care proclamă unirea cu unele sau altele state [trimiterea era la moțiunile zemstvelor și marilor proprietari sau la mișcările altor structuri, orientate către România, Ucraina sau Rusia, nota D.D.], stabilind că aceasta ține în exclusivitate de competența parlamentului – Sfatul Țării și aduce la cunoștință că asemenea manifestări vor fi calificate de Sfatul Țării drept antistatale și vor fi pedepsite în ordine administrativă și judiciară”.
La jumătatea lunii martie 1918, în pofida unor manifestări în vederea unirii cu România – mai degrabă zgomotoase, dar fără suport popular – în rândul clasei politice de la Chișinău părea să predomine orientarea spre menținerea indepedenței, a statalității Republicii Democratice Moldovenești. Faptul că unii dintre acești actori locali făceau demersuri directe la Iași nu avea cum să fie pe placul celor din Sfatul Țării și din guvernul Ciugureanu, pentru că le reducea din posibilitățile de negociere cu guvernul român. În același timp, revendicarea de căte Ucraina mai întâi a nordului și sudului Basarabiei, apoi a întregii regiuni, precum și pretențiile hegemonice ale Rusiei bolșevice le restrângeau marja de manevră și mai mult oficialilor Republicii Democratice Moldovenești.
