Linkuri accesibilitate

Dan C.Mihăilescu

De câțiva ani încoace, Dana Moroiu a reușit la editura Baroque Books & Arts o resuscitare spectaculoasă a bibliografiei Monicăi Pillat. Câteva titluri sunt menite să recalibreze prezența autoarei în ierarhiile istorico-literare. În plan larg, ar urma și recuperarea sa mediatică de către sensibilitatea noilor publicuri cititoare, într-atât de natural și captivant i se înscriu temele, atmosfera, arsenalul stilistic și strategiile narative între simbolismul, hieratismul și ermetismul poetic și realismul epic interbelic, de-o parte, și, de cealaltă, postmodernitatea dornică de sertare, mixaje diaristico-ficțional-evocative, alternanțe temporale, metaliteratură și jonglări naratologice provocatoare de meraviglia.

Cum acest din urmă concept este marca esențială a barocului, a fost cum nu se poate mai nimerită noua constelație editorială a Monicăi Pillat chiar la Baroque, după ce, ani de-a rândul, numele autoarei devenise o prezență strălucitoare în panoplia editurii Humanitas, fie prin evocările autobiografice din volumele colective compuse acolo, fie mai ales prin îngrijirea culegerilor epistolare ale ilustrei familii – Dinu, Cornelia, Pia Pillat – ori a moștenirii literare a tatălui său, Dinu Pillat.

De altminteri, în paralel cu ofensiva redebutantă de la Baroque (Întredeschideri, 2019, amplă antologie lirică 1970-2019, Croitorul de cărți, 2019, Dansul memoriei, 2020 și Ceasuri de demult, 2021), Monica Pillat a îngrijit în 2021 la Humanitas integrala prozei lui Dinu Pillat, Tinerețe ciudată, Moartea cotidiană și Așteptând ceasul de apoi. Tot acolo urmează să-i apară o carte dedicată lui Gheorghe Ene-Filipescu, bunicul matern, ceea ce va impune reexaminarea bio-bibliografiei autoarei din perspectiva labirintică a vaselor comunicante. Căci, așa cum poezia ei e plămădită auditiv și tematic în athanorul bunicului Ion Pillat, printr-o tulburătoare simbioză între tradiționalism și modernitate, dar și desfoliată vizual prin picturalitatea inefabilă din acuarelele Mariei Pillat-Brateș, la fel prozele dialoghează osmotic, adeseori halucinant, cu personaje din romanele și chiar biografia tatălui (Dinu Pillat), în vreme ce voletul evocărilor consună emoționant cu minunata vocație memorialistică din Ofrande-le Corneliei Pillat (mama).

E teribil de palpitantă detectivistica prin vasele comunicante din toate aceste instalații anamnetice. Personajele ies din carte și lasă loc liber pentru insinuarea autorului, rude sau prieteni ai părinților devin articulații narative ori sugestii prozodice în urzeli baladești, iar aluatul stilistic al autoarei reușește să-i cuprindă simultan și reciproc stimulativ pe E. A. Poe, Agatha Christie, Mircea Eliade cel din Șarpele și Mihail Sebastian din Jocul de-a vacanța, înnodați de valsul pirandellian al personajelor interactive cu autorul. Lirismul cuceritor al Monicăi Pillat țese atitudini romantice în șarade simbolist-ermetice, îl petrece pe Shakespeare prin V. Voiculescu și îi răsfiră himeric în atmosfera poetică pe Eminescu, Dan și Emil Botta, Arghezi, Rilke, Fundoianu, Blaga, Bacovia și Ion Barbu, totul în tipare de basm croite măiestrit de cea care se mărturisește admiratoare a lui Bachelard.

Această ultimă referință merită să ne readucă în minte volumul Ieșirea din contur al Monicăi Pillat - o eficientă legătură de chei descuietoare pentru multe din încăperile și sertarele care încifrează această operă deliberat livrată mirajelor, himericului, fiorilor tainici, punerilor în abis și fascinației misterului. Cu siguranță, n-ar strica chiar o reeditare a Ieșirii din contur, care să conțină și teza de doctorat din 1983 a Monicăi Pillat despre Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A. Poe - un volum de negăsit azi (ca și atunci), editat fiind la tipografia Universității București.

Tot chei biografice pentru subteranele lirice, labirintul evocativ și coridoarele narative ale autoarei (care e fiică, nepoată și strănepoată) sunt adunate și în volumul Ceasuri de demult. În istoriile cvasionirice din Dansul memoriei erau decodificabili, ca în-chipuiri filigranate, Pia Pillat Edwards, Mihail Fărcășanu sau Alexandru Paleologu (din anii de incognito sub numele de Ion Crăifăleanu). Or de această dată șevaletul aducerii aminte mărește substanțial tabloul și, pe lângă bunicii și părinții răsfățați de cromatica palpitantă, întâlnim câteva prezențe dragi familiei Pillat, cu destine întrețesute dramatic sau euforic în textura ei existențială: N. Steinhardt, C. Noica, V. Voiculescu, Sergiu Al.-George, Ștefana Velisar și Lili Teodoreanu, dr. Nuni Radian. Interioarele sublim domestice ale familiei sunt împerecheate cu cadrul mirific al mănăstirii Văratec, cu spațiul placentar al Miorcanilor, dar și cu casa lui Ștefan Nenițescu și prezențele distinse ale unor Valeriu Anania, Dan Duțescu sau Barbu Cioculescu.

Indiferent de subiectul și caligrafia desenului, fie că intră confesiv în dialog în cartea cu Barbu Cioculescu, fie că intră în cartea-poveste cu Radu Ciobanu, sau recompune contextul existențial pentru Pia Alimăneșteanu, Monica Pillat reușește să fie simultan cronicarul care învie toate cele trăite ori regăsite în sipetele familiei, dar și desenatorul viitoarelor trasee și, mai cu seamă, revelatorul încrengăturilor subterane care au asigurat statut și alură emblematică stufosului și greu încercatului arbore genealogic.

Cornelia Pillat, mama, rămâne Modelul plăsmuitor deopotrivă de amintiri, reverii, revelații și mărturii. Evocarea ei ca recuperator de fărâme ale obiectelor sparte, pe care le recompunea extatic, sună ca o mărturisire de credință prin alter ego: „îmi destăinuia cu vocea ei dulce și domoală că suferința a ajutat-o să suie treptele înțelegerii și astfel, încetul cu încetul, și-a dat seama că încercările prin care a trecut i-au catifelat firea, așa cum valurile mării șlefuiesc pietrele făcându-le netede și mătăsoase la atingere. Au scos-o de fiecare dată din marasm pasiunea de a trăi, armonia aducătoare de calm a echilibrului ei nativ”.

Dacă împăcarea Văratecului îi dezvăluie autoarei vocația monahală, harul său cu adevărat mediumnic, prin care convoacă destine de altădată și redă cadrelor și umbrelor din zestrea familiei palpitul vital, o înrămează perfect în răspunsul dat de Lili Teodoreanu la întrebarea: ”Știi cum se țese dăinuirea?” ”Îți dai silința să trăiești cât poți de mult, ca să îi duci cu tine mai departe pe cei ce nu mai sunt. Și nu numai atât. Îi povestești celor ce nu i-au apucat pe lume, ca și ei să țină minte. Ai grijă cum îi porți, cum îi veghezi”. Sau, în cuvintele Monicăi Pillat, care înrămează tabloul: „Sunt plină de comori pe care anii/Mi le-au lăsat anume spre păstrare/Când dorm sau când veghez, mă împresoară/Iubite chipuri, voci și peisaje/Odoarele aducerii aminte/Ce-mi fac din întuneric înstelare/.../Iar zâmbetul ce-mi trece-acum pe față/Îmi vine din sipetul altor timpuri”.

Rămâne doar ca și cititorul de azi, cu sau fără nostalgii vintage, să-și adapteze sensibilitatea la noblețea incomparabilă a acestui diapazon.

Mereu instructive, educative, formative pentru publicul tânăr, excitante și chiar extaziante pentru adulții iubitori ai vechilor București, cărțile Victoriei Dragu Dimitriu (paisprezece până acum), aproape toate apărute în admirabila colecție „Planeta București” coordonată de Silvia Colfescu la editura Vremea, au reușit să croiască în timp cartografia elitară a istoriei sociale bucureștene prin arhitectură, evocări cutumiare, opere de artă și genealogie, prin familii alese și puse-n oglindă, deopotrivă din vechea aristocrație conservatoare și burghezia mică și mare, liberală, cu istorii familiale blazonate, case, străzi, nuclee boierești, artistice, meșteșugărești, neocolind boema, loisir-ul și evoluția mentalităților urbane, farmecele vieții princiare sau de la mahala, peisajul mimetic apusean, alogenia și jocul nostru dibaci inter-imperial, autohtonismul levantin, balcanismul pehlivan sau bovarismul bizantin, importul civilizațional, monarhismul și republicanismul, adaptabilitatea ospitalier jovială vs. retractilitatea xenofobă, dialectica virtuți-vicii, totul filtrat prin zeci de figuri și destine urzitoare de istorii și configurând textura socială ziditoare de istorie. Cărțile ei dialogale despre doamne și domni, familii, străzi și case exponențiale, pe cât de intens documentate și jubilativ colindate, pe atât de pline de sensibilitate, curiozitate ardentă, pitoresc uman și moralitate multiplu pilduitoare, cu subtilitate și sagacitate conversațională, înțelegere osmotică și efervescență stilistică, au reușit încă demult să configureze acea țesătură socio-psiho-istorică a geografiei umane care a construit, populat și salvat sufletul bucureștean prin atâtea veacuri de calamități naturale, invazii atotdistrugătoare, răzmerițe sângeroase, vitregii pustiitoare și triumfuri surprinzătoare, toate încadrabile în acea superbă metaforă sacrificială din Reportaj-ul Anei Blandiana cu scheletele deținuților de la Canalul dunărean care devin la inundații digul salvator pentru supraviețuirea prezentului.

Cu cartea tipărită în 2021 în aceeași colecție a Silviei Colfescu de la editura Vremea, Povești cu cenacluri vechi din București, 1880-1954, Victoria Dragu Dimitriu își dă cu asupră de măsură doctoratul jurnalistic în istorie literară. Are o invidiabilă energie de cuprindere, analiză comparativă și sintetizare, manevrează cu egală dexteritate de scanner urbanistic traseele artistice, istoria instituțiilor culturale, biografismul și istoria ideologiei politico-literare. Cei care, ca mine, credeau că știu cât de cât povestea boemei artistice a capitalei în linia referențială C. Bacalbașa – Victor Eftimiu- Arghezi, Minulescu, până la Emil Manu și Florentin Popescu, se vor delecta cu fervoare în această reconstituire istorică recompensatoare și înnoitoare de speranțe. O carte care i-ar fi bucurat negreșit pe cei trei mari prețuitori ai trecutului matein bucureștean, Șerban Cioculescu, Alexandru George și Z. Ornea. Matei Caragiale însuși s-ar fi recunoscut cu încântare în astfel de melifluențe lexical picturale: „pe uliți furnicar, prin parcuri dichisit burgheze, prin cartiere de lux și mahalale spurcate de tina pâraielor, prin fundături somnolente și bulevarde triumfătoare, prin spitale cu cimenturi reci, prin subsoluri inundate și prin mansarde argintate de lumina lunii, prin camere îmbrăcate în catifele, căptușite până-n tavan cu volume legate în piele, și prin săli de tribunal. Între ziduri sufocante de pârnaie și amfiteatre goale de stucaturi, orașul își mână copiii cu aerul că nici nu știe de ei. Are tot atâtea fețe câți ochi îl măsoară – păienjeniș de traiectorii, clișee suprapuse, paralele reunite dincolo de infinit. În acest București bătrân și plural încerc să pătrund, căutând aglomerările poeticești, locuințe anonime, redacții, cafenele, săli de curs, foaiere de teatru, subsoluri de tipografii, edituri, galerii de artă, parcuri, mergând pe urmele singuraticilor, pe străduțe dosnice, intrând în câte un cinematograf, sărind dintr-un tramvai într-altul, întârziind prin anticariate și librării. Cenacluri celebre prind viață ca o hologramă, la interferența amintirilor multiple”. Matei Caragiale, ziceam, dar mai ales cei dăruiți cu harul vederii invocative și legănării în hamacul aducerilor aminte, de la G.M. Cantacuzino, Cornelia și Monica Pillat, până la Ioana Pârvulescu sau Dan Ciachir.

După o așa elocventă autocaracterizare – termenul hologramă spune tot – comentariul este imperios obligat să-și impună niscai chingi laconic expozitive, într-o iluzie de obiectivare, poate eficientă, dar și păgubitoare totodată.

Titu Maiorescu
Titu Maiorescu

Maiorescu, Macedonski, Lovinescu, adică „Junimea”, „Literatorul” și „Sburătorul”, deci tot ce a întemeiat și înflorit mai bun literatura noastră între 1860 și 1950, se află cuprinse aici, în toate încrengăturile posibile, atestabile sau reconstituite cu acribie și empatie, între Piața Romană, bulevardul Elisabeta, străzile Mercur, Dorobanți și Ion Câmpineanu, fostă Regală. Excelând în montajul confesional și colajul documentar publicistic, în scormonirea memoriilor, jurnalelor, agendelor zilnice ale mentorilor, pe care le pune în oglindă cu amintirile și mărturisirile ucenicilor, ca și cu canavaua publicistică de servicii reciproce vs. cabale dibaci sau veninos orchestrate, autoarea face din studiile de caz sinteze de istorie socială, simultan cu docudrame individuale, bi- sau multi-laterale.

Marea performanță a cercetării este partea a doua (pp. 227-503), dedicată „Sburătorului”, zecilor de relații între E. Lovinescu și mulțimea amețitoare a ucenicilor săi, unde fidelitatea, trădările, hărțuirile, idolatria, meschinăria, pehlivănia, sublimul, revoltătorul, beatitudinea, carierismul, țuțărismul, calomnia, camaraderia, cabotinismul, sistemul donnant-donnant, dihonia vs. solidaritatea de breaslă, comicul buf și melodrama feroce compun partituri de subtilitate proustiano-balzaciană redate... călinescian.

Ce-i drept, noianul metaliterar moștenit aici, mai ales grație Agendelor lovinesciene, ar fi fost mare păcat să nu fi fost scanat, contextualizat, coroborat și speculat așa cum a reușit Victoria Dragu Dimitriu, cu hipercondei arhitectural și voluptate barocă. Și ce este încă remarcabil este că nu uită nicio clipă că personajul axial trebuie să rămână Bucureștii, capitala unde s-au clădit reputațiile, ierarhiile, politicile, cinurile, confreriille, cabalele, diversitatea alogeniei și monolitismul autohtoniei, ca și prestigiul academo-universitar, boema labirintică și presa jungliferă, nucleele masonice care corelează Iașii, Clujul, Banatul, Oltenia, franco-anglo-italo-germanofilia ș.a.m.d.

Estuar al tuturor contrastelor, Bucureștii desfășurați între Carol I, Ferdinand, regele Mihai și Petru Groza lasă loc generos pentru cel mai abracadabrant și luxuriant spectacol de umanitate multivalentă, cu trimiteri egale către veacurile precedente și ziua de acum. Simpla lectură a țesăturilor și destrămărilor sburătoriste dă seama, ca un roman fiziologic de altădată, de evoluția întru involuție a moravurilor noastre artistice și sociale, la modul cel mai general, rușinându-l pe istoricul literar care va fi văzut în agendele lovinesciene doar un calendar frivol de bârfe, ricanări mușcătoare, răzbunări în efigie și mondenități picante.

Adevărat, dacă între Lipscani, Cișmigiu, Piața Teatrului și Kisselef se derulează filmul care-i unește în casting pe Eminescu și Urmuz, pe junimiști, iorghiști, sămănătoriști, avangardiști, realiști și onirici, ca și pe spiriști, lăzăriști, saviști, criterioniști, bolșevici și legionari, drept e să spunem că Victoria Dragu Dimitriu desfășoară un evantai faptic, uman, stilistic, ideologic, psihologic, anecdotic impesionant și captivant cât încape. Apropo de distribuție, e deopotrivă magnetizant și instructiv să-i vezi defilând pe aceeași scenă pe Al. Bogdan-Pitești, Radu D. Rosetti, Victor Bilciurescu, să-i revezi, legați de acesta din urmă, pe strada Regală nr. 16, pe Macedonski cu Delavrancea și Vlahuță, ori să traversezi strada Nuferilor (azi, General Berthelot) ca pe un capitol de boemă literar-artistică. Grație memorialisticii abundente, avem parte de atmosfera interioarelor somptuoase, plebeiene, minimaliste ori megalomane, cu meniuri fastuoase ori paupere, cu lecturi entuziasmante, sforării ariviste, bancare sau politicianiste, cu flirturi, invidii, campanii defăimătoare, conspirații pentru premii, medalii, candidaturi și titluri academice, cu nimfe, satiri, hărțuiri sentimentale, adultere, dueluri, divorțuri, bastarzi, afacerlâc, samsarlâc și amorlâc, cum ar fi rezumat alde Pirgu.

Dincolo, dincoace, mai presus ori mai prejos de toate acestea, ne vom delecta cu cenaclurile lui D. Karnabatt și ne vom propune să-i citim acestuia Bohema de altădată, vom reface legătura dintre „Cercul” din casa lui Grigore Păucescu și înființarea Fundației Regale, ni-i vom reaminti pe D. Teleor și Cincinat Pavelescu, ori vom face cunoștință cu gazetarul C. Cosco și ne vom închipui cenaclul lui Urmuz colindând „pe Antim, prin Dealul Spirei ori pe malul stâng, pe la podul Mihai Vodă, în curtea circului Sidoli, și mai sus, pe Calea Victoriei până spre Ateneu”, după ce-i vom fi urmărit pe cei patru puștani lăzăriști din acest cenaclu: George Ciprian, Gheorghe Constantinescu zis Macferlan, Alexandru Bujoreanu zis Bălălău și Costică Grigorescu alias Pentagon. Ni se restituie lista adreselor lui Macedonski stabilită de Călinescu și notăm că, precum la E. Lovinescu, cenaclul era adevărata viață a poetului Rondelurilor. Vizităm casa Dissescu și Casa Slătineanu, marcăm în Cotroceni casele Cioculescu și Minulescu în drum către Grădina Botanică și ne încântăm imaginându-ne întrunirile „Amicilor Literaturii” din casa fraților Petrașcu – Nicolae, Constantin și Gheorghe –, din Piața Romană „aflată între bulevardul Lascăr Catargiu și strada Căderea Bastiliei, fostă Cometei, arhitect Spiridon Cegăneanu”, dacă nu cumva în casa lui Nicolae Petrașcu, situată în diagonală cu cealaltă, dar la „colțul cu strada Mendeleev, fostă Primăverii, proiectată de arhitectul Ion Mincu, profesorul lui Cegăneanu” (v. istoria completă la p. 37), nobile repere centrale descrise și deplânse cândva cu cearcăn admirativ și de Andrei Pippidi.

Cât despre laborioasa descâlcire a ghemului sburătorist lovinescian, autoarea recunoaște că a stăruit atâta „pentru că fiecare dintre aceste legături ne dezvăluie un alt chip al Maestrului din Câmpineanu, după cum, totodată, ilustrează diversitatea și complexitatea conglomeratului uman transformat de pasiunea pentru literatură într-o formație ce se prezintă posterității ca un nobil produs al culturii românești interbelice. Artizanul este unul singur, E. Lovinescu, dar fiecare dintre cei care îi trec pragul are sau primește un rol și puțini sunt cei care nu se înscriu în poveste”.

Dacă la talentul colaj-montaj și coroborare documentară Victoria Dragu Dimitriu îi este confină Ioanei Pârvulescu, în cunoașterea geografiei urban-arhitectural-culturale bucureștene merge în același pas cu G. Crutzescu și Tiberiu Avramescu, după cum istorico-literar rezonează la acribia celor trei reputați mateini citați mai înainte. Farmecul mai provine aici și din cultivarea aleatorismului și a lansării voluptuoase în contemplație sau fantasmare, astfel încât, din câteva sute de metri în căutarea unei adrese, te vezi teleportat către Arnoteni, în apartamentul Mărgăritei Miller-Verghi, prin cârciumioarele de pe strada Academiei, ori de pe strada 11 Iunie, acasă la Constantin Beldie, legând soarta Corei Irineu de revista „Ideea Europeană”, sau mergând pe urmele lui Sașa Pană, Geo Bogza, Marcel Iancu, Ilarie Voronca, ori acasă la Jeni și Arșavir Acterian, inclusiv la pitoresc generosul racoleur de tinere talente Miron Radu Paraschivescu. Excelând și în detailism, autoarea face să fulgere la tot pasul câte-o referință sau observație surprinzătoare, fie despre Mircea Berindei sau memoriile lui Sașa Pană, fie semnalându-ne jurnalul lui Virgiliu Monda, trecând înspre clădirea Muzeului Simu, îmbiindu-ne cu un Petre Pandrea insolit în context și descifrând în viziunea academică a închisorilor acestuia inclusiv un histrionism cenaclier. Ca exemplu de asociativitate abilă, în afara copleșitoarei performanțe sburătoriste, poate fi citată secvența „Cenacluri ad-hoc cu Barbu Solacolu” (p.181 ș.u.), unde găsim sintagma „cenaclu peripatetic”, respectiv Dinu Pillat, Sorin Titel, Constantin Mateescu.

Ieșim din lectură întremați și vibratili ca după un zbor cu deltaplanul. Față de sociofobia sălbatică a prezentului, aviditatea comunicativă a celor vechi, fuga lor insațiabilă după comuniune, comesenia, onoarea și rigorile bunei cuviințe, spiritul de corp și solidaritatea de clasă, castă și profesie compun un adevărat elixir întru reverie.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG