Nu-i mai puţin adevărat că anume acel articol, nici măcar bătăios, ci doar onest şi cu cărţile pe masă, l-a propulsat pe Eugen Lungu în prim-planul criticii de întîmpinare de la noi, pe de-o parte, dar şi l-a scos din competiţia cronicarilor (ani de zile, E.L. se va mulţumi să prefaţeze volumele de debut ale unor tineri, adevărat aleşi pe sprînceană, devenind un soi de moaşă comunală a optzeciştilor basarabeni, sau să îngrijească fie ediţia Eminescu în 3 volume, fie scrierile lui Ion Druţă în 4 volume, fie volumul antologic al „ultimului Meniuc”), pe de-alta. Cînd, peste ani, îşi va aduna articolele critice într-un prim volum propriu, Raftul cu himere, Ed. Ştiinţa, 2004, textul cu pricina (primul pe care m-am repezit să-l caut) va lipsi din sumar – ceea ce eu unul interpretez ca o înfrîngere asumată.
Au fost apoi anii în care Eugen Lungu a părăsit munca de editor la defuncta Literatură artistică – el, Editorul cu majusculă! –, „scuturîndu-şi spicul”, vorba dînsului, ba la Columna, ba la Suplimentul literar al Sfatului Ţării (ce vremuri!), ba la Basarabia lui Dumitru Matcovshi, timp în care am format o echipă (împreună cu Nicolae Popa), iar roadele acesteia nu au întîrziat să apară (mă gîndesc la antologia Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, Ed. Arc, 2005, selecţie şi prefaţă de E.L.). Din aceeaşi perioadă datează cel de-al doilea „incident critic” care trebuie că l-a marcat pe discretul degustător de fineţuri. Mînat de cine ştie ce spirit al dreptăţii, Eugen Lungu scrisese un magistral nici nu articol, studiu (!) în care demonstra, pe zeci de pagini şi citînd nenumărate exemple puse pe două coloane, pastişa, dacă nu chiar plagiatul unui alt poet în vogă (adevărat, doar ca politician!), pe care însă refuza în ruptul capului să-l dea la tipar, textul circulînd în samizdat. Aşa se face că atunci cînd cineva a avut tot interesul să-l scoată pe deputatul-poet din cărţi & politică, nefastul (pentru acesta din urmă) articol apărea – fără ştirea autorului!!! – în oficiosul Moldova suverană, sub... pseudonim. În cazul poetului-deputat, lovitura mai degrabă a ricoşat; criticul însă a fost izbit în plină figură! Se-nţelege că nici acest text nu e de găsit în sumarul Raftul-ui cu himere.
În toamna lui 1995 l-am văzut pe Eugen Lungu la casa lui... de editură, Arc. Echipată de Fundaţa Soros – Moldova, avînd ditamai sediul cu 2 etaje şi o curte în care se poate juca tenis de cîmp, un personal tehnic bine pregătit, iar o perioadă şi un vecin de marcă (însuşi Dorin Tudoran, disidentul smuls din România lui Ceauşescu în schimbul eliberării unui general KGB), şi dată pe mîna lui E. Lungu, ed. Arc era promisă succesului. Care nu a întîrziat să vină – Kakistocraţia lui Dorin Tudoran a fost întîmpinată cu urale, atît de elitele intelectuale, cît şi de marele public. Pe cal alb, proaspătul redactor-şef îşi arăta clasa. Doar că şi de data asta a urmat un episod mai puţin fericit – în emisiunea lui de la TVR, criticul Nicolae Manolescu a avut imprudenţa să-l numească pe E.L. „directorul” editurii Arc, ceea ce l-a făcut pe adevăratul director să iasă cu uşa în cap din sediu (afirmă martorii). Alte apariţii de anvergura Kakistocraţiei n-au mai urmat, doar inima lui Eugen ştiind cîte corăbii spre Noile Indii a trebuit să înece în aceşti ultimii 10-12 ani.
Cu toate acestea numai a om neîmplinit nu arată Eugen Lungu – dimpotrivă, toată lumea îl caută, fie pentru a prezida un juriu, fie pentru a scrie o prefaţă, fie pentru a vorbi la o lansare, iar prezenţa domniei sale în spaţiul public, deşi discretă, nu trece neobservată. Acum, că tocmai rotunjeşte 60 de ani, ce-ar fi să dea cartea vieţii sale, cinste cui va scri-o?! Sine ira et studio. Eu unul mi-o doresc din toată inima, pentru noi toţi!