Emilian Galaicu-Păun

Discutam cu pictorul Vitalie Coroban despre sutele şi miile, dacă nu sutele de mii de tone de salată Olivier ce se consumă anual în noaptea de Revelion pe-ntreg teritoriul ex-URSS, asta indiferent de minunăţiile bucătăriilor naţionale ale popoarelor locuitoare pe „a şasea parte de urcat a lumii”, şi cum masa de sărbătoare trebuie că are acelaşi gust „от Москвы до самых до окраин”, când m-a străluminat o idee trăsnet: ce-ar fi să alcătuiesc chiar eu o „salată Olivier… Barrot” – după numele renumitului prezentator al emisiunii Un livre/Un jour de la TV5 – de An Nou, una pentru minte, inimă şi literatură.

M-am uitat peste umăr – din fericire, biblioteca mea nu seamănă cu Euridice, musai aşadar să-şi facă simţită prezenţa! –, la fel cum se uită bucătarul-şef la depozitul cu alimente, cu singura deosebire majoră că-n rafturile mele toate produsele s-au amestecat demult, brânzeturile exegetice cu cărnurile unor romane, trufandalele ultimelor debuturi cu fructele uscate & stafidele unor ediţii bibliofile etc., etc. (Mi se întâmplă adeseori să caut un titlu anume, pe care ştiu sigur că-l am acasă, dar negăsindu-l printre altele mii şi mii, mă văd silit să-l împrumut de la bibliotecă – estimp, alte câteva zeci de volume ale mele circulă prin oraş; când e vorba de cărţi, sunt un om cu dare de mână…) Abundenţa şi varietatea mărfii m-au luat cu ameţeli: se poate ierna până şi la Polul Nord/Sud având la dispoziţie atâtea provizii!

Dar, Dumnezeule! ce chin să alegi două-trei titluri, pentru toate gusturile, când e vorba de o cină literară festivă. (Între paranteze, îmi amintesc de vizita lui Olivier Barrot la Chişinău, de-acum 3-4 ani, unde urma să ţină o prelegere despre literatura franceză contemporană la USM, în faţa studenţilor de la Facultatea de Limbi Străine; ei bine, mai întâi a mers la mediateca Alianţei Franceze să se informeze ce autori/titluri conţine, după care i-a combinat astfel încât să obţină câteva constelaţii importante, pentru ca-n cele din urmă să vorbească despre o pleiadă de câteva nume ce fac onoare Franţei. Cum ar fi, executarea comenzii cu materialul clientului!) Şi cum să ştii că ceea ce a fost pentru tine o sărbătoare a lecturii, pentru aproapele tău – Hypocrite lecteur – nu se va întoarce într-o pedeapsă?!

În plus, eu unul nu cred în lecturi „de zile mari” şi „de zi cu zi”, nici în cărţi „de post” şi „de lăsata secului” – fiecare trebuie să simtă când i-a venit sorocul cutărui sau cutărui autor/titlu. Poate de aceea nu i-am înghiţit niciodată pe autori gen Dan Brawn sau Paul Coelho, aceste fast-food-uri omniprezente în orice aeroport, gară, mall, dar şi librărie de cartier, butic, tarabă… (Nu că l-aş purta pe Druţă al nostru în buzunar, dar parcă mai „al meu” este albanezul Ismail Kadare sau cehul Milan Kundera decât aceste super-staruri ale globalizării.) Şi dimpotrivă, înghiţirea pe nerăsuflate a unui autor cum ar fi Dosto, de pildă, mi-a tăiat pofta – pentru decenii, când aveam să-l redescopăr dinspre scrierile târzii (Sonata Kreutzer, Diavolul etc.) spre cele „de top” – de Lev Tolstoi.

Una peste alta, cunosc oameni care găsesc nenumărate valenţe unei singure cărţi (există cluburi de fani ai lui Ulise, de James Joyce, la fel cum există cetitori de viţă ai Crailor de Curte-Veche de Mateiu Caragiale), dar şi inşi ce strigă cu acelaşi apelativ – „cool!” – biblioteci întregi; cum să-i împaci pe unii şi pe alţii?! Nu numai o „salată Olivier Barrot”, un biet „coctail Venicika Erofeev” nu aş fi în stare să fac, fără să ultragiez unele sensibilităţi.

Şi atunci ciocănesc uşor, cu vârful limbii, o frază de Anton Pann şi vă las să-i ascultaţi, pe stomacul gol, sonorităţile de cristal: “... va cunoaşte diapazonul şi disdiapazonul al fiecărui glas în înălţare peste înălţare şi în pogorâre până sub pogorâre; va vedea ce fel se glăsuiesc zicerile cereşti şi cele cu cer suire, cum şi zicerile pământeşti şi câte cu cer josire...”

Odată îngerul Gabriel — la catolici, mesagerul lui Dumnezeu; la musulmani, “păunul raiului” şi păzitor al revelaţiilor divine — se arătă Papei (sau Califului; nu mă pot decide, nota autorului) pentru a-i comunica vestea cea mare: în noaptea de 24 spre 25 decembrie/ 6 spre 7 ianuarie Dumnezeu îi va trimite un vis profetic. Îl instruieşte cu de-amănuntul ce trebuie să facă în tot acest răstimp, apoi se topeşte-n tării. Papa (sau Califul) nu iese din cuvîntul îngerului, doar că în noaptea cu pricină ca-nadins nu poate închide un ochi. Aţipeşte abia spre dimineaţă, tocmai cînd ultimul dintre păcătoşi se trezeşte din somn cu sentimentul că a visat ceva nepermis, nespus de...

“Se făcea că...”, începe să i-l depene femeii (sau cadînei), dar aceasta se răsuceşte în pat, străină. Estimp Papa (sau Califul) sare ca ars din aşternut — cineva i-a visat visul! Întîi se hotărăşte să nu destăinuie nimănui despre pierderea suferită, dar făcîndu-şi rugăciunea (namazul) de dimineaţă, pentru prima oară nu simte că undeva acolo, sus, este auzit. Atunci trimite iscoadele în toate patru părţi ale lumii, să pună mîna pe nelegiuitul care, mai mult ca sigur, nu-şi va putea ţine gura. Cum însă bietul om e speriat de-a binele şi, pe deasupra, analfabet, nu are putinţă să citească în cartea ce i s-a arătat în vis nici măcar o literă, astfel că iscoadele se întorc cu nimic. Mîhnit, Papa (sau Califul) ridică ochii la cer.

La celălalt capăt al (ne)răbdării, Dumnezeu îşi lasă ochii în pămînt în căutarea visului rătăcit, cercetîndu-i pe dreptcredincioşi în timp ce aceştia i se roagă fără a bănui nimic, dimineaţa şi seara (de cinci ori pe zi), sau oricînd mulţumesc Domnului pentru lucruri pe care tot ei le-au făcut, dar şi pe cei care-l hulesc sau îi iau numele în deşert. Nici urmă de vis. Atunci trimite pe lume legiuni de îngeri şi, pe urmele acestora, poliţia sa secretă, dracii. Aşa se face că la căpătîiul fiecărui credincios se întîlnesc îngerul cu necuratul. Şi ce dacă?!

Învăţat de Dumnezeu, Papa (sau Califul) îşi instruieşte iscoadele cum să se uite la om, drept în ochi, străpungîndu-l cu privirea, pentru a observa în vreunul visul fugar. Sunt arestaţi toţi suspecţii, cei cu cearcăne de insomnii cît nişte cearceafuri duble întinse la uscat şi cei umflaţi de somn delaolaltă, încercîndu-se prin torturi şi spovedanii să li se smulgă mărturia dorită. Sub fierul înroşit sau gîrbaciul de piele aceştia sunt gata să spună orice, doar să li se sugereze ce anume se aşteaptă de la ei. Fiindcă e cu neputinţă să fii adus în faţa Papei (sau a Califului) doar pentru a-i povesti ce-ai visat astă noapte?!

Din senin, porneşte un fel de concurs al martorilor mincinoşi; sătul în egală măsură de răcnetele fără sine ale apostaţilor şi de extazul noilor mucenici întru revelaţie, Papa (sau Califul) încearcă să schimbe regula jocului, canalizîndu-le mărturiile în direcţia dorită. Astfel selectează, din mii şi mii de povestaşi, cei mai buni 12, fără ca vreunul din ei să bănuiască de existenţa celorlalţi 11, pe care-i trimite în lumea largă blagoslovindu-le apostolatul. Mizează pe faptul că adevăratul visător nu va întîrzia să-i demaşte, apărîndu-şi nepreţuita-i comoară ascunsă, doar că omul nostru nu înţelege nimic din blagoveşteniile de duzină ale tuturor acestor propovăduitori ambulanţi însoţiţi de nişte scribi ca vai de dînşii care fac procesul verbal al fiecărei şedinţe în plen. Cînd se întîmplă să se încrucişeze drumurile a doi sau mai mulţi asemenea “apostoli”, inşii se iau de bărbi, se murdăresc reciproc cum le vine mai bine la gură, cetele lor se încaieră, se ciomăgesc, mai mare ruşinea!

Lumea se adună ca la urs, de urmat însă nu-i urmează decît vreo doi-trei amărîţi alde dînşii. Credinţa strămoşească e ameninţată din toate părţile, sîngele şi cerneala curg gîrlă (şi nici nu se ştie cine-i afluentul cui). Atunci însuşi Dumnezeu intervine, pe post de Deus ex machina, pentru a face puţină ordine. Numeşte din oficiu 4 cărturari să sintetizeze mulţimea de “evanghelii” apocrife, aducîndu-le la un numitor comun. Aceştia se aştern pe treabă, fiecare în chilia sa, uitaţi de lume şi de Dumnezeu, în cele din urmă ivind 4 cărţi total autonome, în care asemănările doar accentuează deosebirile dintre texte, de neconciliat. Scîrbit de atîta gîlceavă, Dumnezeu le binecuvîntează pe toate patru.

“Ce citeşti?...”, îl ia în derîdere femeia pe omul nostru care rămîne tot mai des cu privirile-n gol. Cuvintele ei îi provoacă o mare nelinişte, dar şi o mare plăcere. Pe ascuns, începe să înveţe carte — visul, îşi aminteşte bine, i s-a arătat în scris —, evident de pe una din cele 4 evanghelii recunoscute. La început buchiseşte fără a înţelege nimic, pînă într-o zi literele se ciocnesc între ele într-un fel cunoscut şi devin silabe, silabele se leagă în cuvinte, cuvintele în propoziţii, propoziţiile în fraze. Textul străin i se arată în toată splendoarea. “Nu-i adevărat! strigă omul în inima sa. Se făcea că...” Îndată se apucă să-şi transcrie visul pe curat, dar ochii deprinşi cu textul canonic al uneia din cele patru evanghelii nu pot deosebi textul revelat de cel compus de-o străină mînă. Astfel, frazele se încalecă, visat cu nevisat, din împerecherea lor născîndu-se mici monştri hibrizi de care nu poate scăpa toată ziua. Ajunge a nu mai recunoaşte nici evanghelia, nici visul. În disperare de cauză, omul hotărăşte să renunţe la scris, ceea ce nu-i deloc uşor pentru cineva învăţat să guste plăcerea textului. Abia după ce uită literele şi pune pe foc toate cărţile (de fapt, una singură — cartea cărţilor), visul reapare, acum ca prin ceaţă.
Nemîntuit, Papa (sau Califul) moare cu zile în reşedinţa sa, otrăvit de pierderea a ceea ce, deşi predestinat lui şi doar lui, nu i-a aparţinut niciodată. A încercat tot ce i-a stat în puteri (şi vede Cel-de-Sus, puterea i-a fost nemărginită în hotarele sale): şi-a hipnotizat turma sau a împiedicat-o să doarmă, după cum au fost vremurile, dar aşa şi nu şi-a văzut visul cu ochii. La căpătîiul Papei (sau al Califului), 4 cărturari îi citesc, pe rînd, pasaje din cele 4 evanghelii canonice, fiecare dintr-a sa. “Nu cred!”, lasă cu limbă de moarte Papa (sau Califul).

Pe patul de suferinţă, omul nostru cheamă un duhovnic, să se spovedească. Vine una dintre iscoadele Papei (sau ale Califului), demult hirotonisită, cu tetraevangheliarul sub braţ, care-l ascultă pe muribund fără să creadă un cuvînt: pe cîţi alde dînsul schingiuise cu mîna lui să mărturisească, oameni luminaţi, cu ştiinţă de carte, poeţi, filosofi! Cum însă omul îi cere dezlegarea de păcate, acesta i-o dă — de ce nu i-ar da-o?! —, adăugînd aşa, să nu tacă din gură: “Să nu furi!”, şi pleacă-n grabă la căpătîiul altui muribund.

În partea asta de lume bîntuie ciuma bubonică — flagelul lui Dumnezeu. Nu de ciumă însă se stinge omul nostru — de absenţa lui Dumnezeu se stinge! Înainte de a închide ochii, visul i se arată o ultimă dată: schimbat la faţă, descărnat, aducînd mai mult a coşmar decît a revelaţie divină, cînd dă să-l mustre pe om, nu atît pentru cele făcute, cît pentru cele nefăcute, parcă i se bat toţi dracii la gură. Cu o ultimă sforţare, muribundul îl sugrumă, să nu se chinuie, apoi merge la Judecate de Apoi, cu sufletul împăcat. Merge cît merge, pînă ajunge la răspîntia dintre Rai şi Iad, despărţite de un Zid de-un stat de om, zis al Plîngerii. Ţipenie. Cu faţa la perete, Dumnezeu doarme dus.