Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

După jurnalişti (oameni ce transformă faptele-n cuvinte), le-a venit rândul şi scriitorilor (oameni ai cuvântului dătător de viaţă), să ia ordine şi medalii. Darnic de mână, preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a întrecut pe sine, decorând dintr-un foc 23 de condeieri, adevărat – de toată mâna. Ceremonia a avut loc chiar pe 15 ianuarie – fapt chemat să confere evenimentului o semnificaţie aparte, vorba poetului: „De parcă însuşi Eminescu/ Ascultă ce şi cum vorbeşti”.

Doar că este suficient să-ţi arunci o singură ochire pe lista lui Ghimpu (sau totuşi a lui… Cimpoi?!) – scriitorilor Petru Cărare, Ion Ciocanu, Nicolae Esinencu, Serafim Saca, Andrei Strâmbeanu le-au fost conferit „Ordinul Republicii”; cu „Ordinul de Onoare” a fost decorat scriitorul Mihail Ciubotaru, cu Ordinul „Gloria Muncii” scriitorul Anatol Ciocanu; Medalia „Meritul Civic” i-a revenit scriitorului Ion Iachim; titlul onorific „Maestru al Literaturii” li s-a acordat scriitorilor Haralambie Moraru şi Vlad Zbârciog; cu Medalia „Mihai Eminescu” au fost distinşi eminescologul Mircea Chelaru, scriitorii Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Nicolae Georgescu, Ion Mărgineanu, Tudor Nedelcea, Horia Zilieru (România), Vitalii Colodii şi Vasile Tărâţeanu (Ucraina), Fanhese Jizell (Italia), Adam Puslojic şi Miljurco Vukadinovici (Serbia) – pentru a-l scoate pe Eminescu din ecuaţie. (Inclusiv pe acel chemat „să ne judece”, din mai puţin inspiratul vers al regretatului Grigore Vieru…).

Luată la puricat, lista lui Ghimpu ne rezervă câteva surprize de proporţii – prima şi cea mai mare (pe plan local) se numeşte Andrei Strâmbeanu, autorul versurilor de tristă faimă: „În crezul comunistului/ cum n-ai ţinti, greşeşti”. Nu-i vorba, au scris şi alţii despre Lenin, Partid, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Patria Sovietică etc., etc., ba chiar cu ceva mai mult talent; or, în cazul de faţă aveam de a face cu un băgător de seamă ce nu a iertat nimic, atacând & iudind forţele vii ale culturii noastre, sărind cu gura la toată lumea ce nu-i împărtăşeşte – nici nu convingerile, interesele (ar fi suficient să amintesc de campania declanşată în Literatura şi Arta împotriva catedrei de Limbă şi Literatură Română de la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi). A-l pune pe o listă cu Petru Cărare, Ion Ciocanu, Serafim Saca – deloc agreaţi de regimul comunist din anii ’70-’80 –, chiar şi alături de Nicolae Esinencu, „copilul teribil” căruia i s-au trecut cu vedere atâtea şi atâtea, este un gest ce sfidează bunul-simţ. Păstrând proporţiile, e ca şi cum pe lista victimelor stalinismului s-ar regăsi Soljeniţîn, Şalamov, Razgon şi… Lavrentii Beria. Şi anume acesta din urmă ar lua cuvântul la ceremonia de decernare, declarând în numele tuturor: „spre aceste zile frumoase în care noi respirăm liber, au mers strămoşii noştri şi şi-au pierdut viaţa. În cei opt ani de iad, prin care am trecut noi, nu am existat ca oameni vii, iar scriitorii au avut de suferit pentru că nu şi-au putut publica cărţile”. (Cine ca cine, dar autorul Gândacului de colorado şi-a tras, şi încă în două ediţii, opera (ne)omnia în seria „Biblioteca şcolarului” de la Litera!).

Alte nume – aceleaşi nedumeriri (ce merite civice are Ion Iachim în faţa literelor române? în ce constă gloria muncii a lui Anatol Ciocanu?!), pentru a culmina cu stupefacţia acordării titlului onorific de „Maestru în literatură” lui Vlad Zbârciog, zelosul „exeget” al preşedintelui Mihai Cimpoi, şi degrabă săritor cu gura: „a fi un scriitor în Basarabia este o cinste, un destin, iar noi ne-am asumat cu toată responsabilitatea acest destin pentru a trezi neamul nostru, pentru a-l încuraja pe drumul cel drept, spre viitorul lui, spre Europa, spre legăturile noastre de suflet şi inimă cu neamul”.

La fel de inegală e şi lista scriitorilor din România distinşi cu medalia „Mihai Eminescu” – pe lângă figuri impozante cum ar fi Horia Zilieru sau (totuşi controversatul, ceea ce nu-l împiedică să fie Cineva!) Nicolae Georgescu, „călduţii” Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Ion Mărgineanu ş.a., gălăţeanul Viorel Dinescu (publicistul de la odioasa Săptămână a lui Eugen Barbu, pe care acesta din urmă-l prezenta drept… „adevăratul Dinescu”) arată ca dracu! (Cât despre sârbi, italieni, ucraineni – mira-m-aş foarte să nu-i fi regăsit pe Adam Puslojic sau Vasile Tărâţeanu!...)

Să fie limpede: nu cred că meritele literare prevalează în acordarea unor distincţii de stat, dar parcă s-ar cere ceva mai mult discernământ în alcătuirea listelor, astfel încât pe lângă numele „abonate” la premii & medalii, să se regăsească şi unele credibile. Mă gândesc la Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Marcela Benea (pentru a-i cita doar pe marii timizi) – şi lista poate continua.

În caz contrar, riscăm să înlocuim realismul socialist cu unul liberalist, fără a-i schimba şi pe „maeştrii în literatură”. Într-adevăr: cu cine (sau: ai cui!) sunteţi voi, maeştri ai cuvântului?!
Gura lumii povesteşte despre o poetă cu catrinţă şi tricolor în suflet care, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1991, umbla prin toate bombele boemei bucureştene, afirmând sus şi tare că americanii au ales cu tot dinadinsul ziua de naştere a poetului nostru naţional ca să bombardeze Irakul. Spre seară, era atât de convinsă că-şi împlinise cu cinste nobila misiunea de deşteptare a neamului, încât doar desfăcea braţele, în faţa oricui era dispus s-o asculte, exclamând patetic: „Aţi văzut CE ne-au făcut?!”, fără a se mai osteni cu explicaţiile. S-a râs cu mare poftă pe seama poetei naţionaliste, iar ironia sorţii face ca, ajungând peste nişte ani organizatoare a unui festival internaţional de poezie de la Curtea de Argeş, să-mi trimită o invitaţie de participare – redactată în engleză! Nu am fost singurul gratulat pre limba lui… Georges Bush (tatăl) – alţi câţiva poeţi români au primit invitaţii similare, pe care nu s-au grăbit să le onoreze.

Nu ştiu ce-o fi zis poeta bărbată acum un an, când pe 15 ianuarie 2009, un pilot american reuşea să amerizeze Boeing-ul pe fluviul Hudson, în plin New York – salvând vieţile pasagerilor şi evitând să distrugă oraşul. Putea fi considerată fapta pilotului american drept un omagiu (sau poate un gest reparatoriu?!) adus autorului Luceafărului, la cea de a 159 aniversare?! Gura lumii nu suflă o vorbă.

Anul acesta 15 ianuarie cade într-o vineri. E, dacă vreţi, Vinerea Mare a culturii române, chit că majoritatea eminescologilor afirmă – cu probe la mână – că poetul s-a născut totuşi pe 20 decembrie 1849 (ce altă dovadă mai concludentă decât înscrisul părintelui,Gheorghe Eminovici, pe Biblia de familie: „Astăzi, 20 dekemvrie, s-au născut fiul nostru Mihai”?!). 15 ianuarie este mai mult o dată simbolică, iar tot ce se întâmplă în această zi ţine mai degrabă de un ritual. Or, dincolo de depuneri de coroane la monumentul poetului, pretutindeni unde se vorbeşte limba română, la Botoşani are loc ceremonia de încununare a laureatului Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Nume importante ale culturii naţionale au fost cinstite astfel, printre acestea numărându-se Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu (dintre marii dispăruţi), precum şi Ana Blandiana, Emil Brumaru, Ileana Mălănciuiu, Mircea Ivănescu, Constanţea Buzea, Mircea Dinescu, Gabriela Melinescu, Şerban Foarţă, Cristiasn Simionescu ş.a. Este, păstrând proporţiile, Nobel-ul românesc al poeţilor. În plus, laureatul devine cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, iar în seara de 15 ianuarie are dreptul la un recital în biserica Uspenie unde se mai păstrează cristelniţa în care a fost botezat robul lui Dumnezeu Mihai.

Ei bine, şi în 2010 americanii… ne-au făcut-o, chiar de 15 ianuarie! „Cuuuum?”, mă veţi întrebă, spumegând de furie, iar eu mă voi grăbi să vă răspund că, din cei câţiva nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (Ion Mircea, Dinu Flămând, Dorin Tudoran, Nicolae Prelipceanu ş.a.), juriul l-a desemnat pe… americanul (sic!) Dorin Tudoran. Nu-i mai puţin adevărat că autorul Mic-ului tratat de glorie şi-a scris opera poetică pre limba lui Eminescu şi doar în România (forţat să ia drumul exilului în Statele Unite, în 1985, cetăţeanul Tudoran lăsa în ţară nu doar o mamă bătrână, ci şi… poetul cu acelaşi nume). Şi că, dincolo de valoarea intrinsecă, omul este o conştiinţă – lucru ce se plăteşte scump. Sigur, n-a mâncat salam din soia în ultimii ani ai ceauşismului, dar a făcut cea mai lungă grevă a foamei din lagărul socialist – 40 de zile!

Închei aici, nu înainte de a cita unul dintre cele mai frumoase poeme ale proaspătului laureat, ce i se potriveşte întru totul, respectându-i verticalitatea:

Pierderea de lumină

trupule trupule trupule
sceptica mea vizuină
se-adună doamne se-adună
pierderea mea de lumină
uită-mă iarăşi mă uită
gândule înger de ceară
trupule trupule trupule
fiară năpraznică fiară
trupule trupule trupule
treflă de veştedă rigă
cine din cine mă strigă
trupule noapte virgină
trupule trupule trupule
pierderea mea de lumină

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG