Emilian Galaicu-Păun

Aceste amintiri ar fi trebuit să rămână în memorie, în cel mai bun caz în arhiva personală, printre hârţoagele numai bune să „dea o pâine” istoricilor literari de mâine, dacă o întâmplare – a doua (ba bine că a treia!) din şirul evenimentelor tragice – nu ar fi hotărât altfel. Cu îngăduinţa Dvs., le voi depăna rând pe rând.

Plecam cu Peugeot-ul lui Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009, pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul, la Suceava, unde urma să ne vedem cu echipa noastră de traducătoare. La ieşirea din oraş, nu am observat drumul ce ducea spre Condriţa, astfel că am mai înaintat câţiva kilometri spre Hânceşti. La un moment dat, am văzut câteva maşini ale poliţiei rutiere şi un automobil făcut praf în mijlocul şoselei. Atunci am făcut stânga-mprejur şi, după ceva dibuiri, ne-am căutat de drum – eram aşteptaţi!... Se luminase de ziuă când, trecuţi de Iaşi, am aflat de la radio despre accidentul care avea să-l coste viaţa pe Grigore Vieru.

Câteva zile mai târziu, priveam la TVM – şi nu-mi venea să-mi cred ochilor! – funeraliile naţionale ale poetului, când de-odată „delicatul” sunet al sirenei poliţieneşti (care te scoală şi din morţi!) m-a făcut să-mi arunc ochii pe geam. La doar câţiva metri de gunoiştea ce deserveşte mai multe curţi pe str. Kiev, împrejmuit cu benzi fosforescente, zăcea un boschetar, iar nişte oameni în uniforme sub comanda unui „optimist în civil” efectuau nişte măsurări. Până la urmă s-a găsit un suflet creştin care să aprindă un muc de lumânare la căpătâiul mortului, după ce că ancheta la faţa locului părea să nu mai ia sfârşit. Din câte am înţeles, lucrurile trenau deoarece nu s-au aflat nici un fel de documente asupra defunctului, iar ceilalţi boschetari care ar fi putut să-l recunoască pur şi simplu se zburătăcise, care şi încotro. La TVM tocmai transmiteau mitingul de doliu de la Cimitirul Central, când l-au ridicat pe neica-nimeni – literalmente! – de lângă gunoişte.

Toate aceste fapte ar fi rămas o simplă amintire dacă a treia zi, stând la masa de scris de lângă geamul ce dă spre gunoişte, nu aş fi auzit – ca prin ceaţă! – un bocet, pe câteva voci. Erau trei femei de la ţară (se vedea după îmbrăcăminte) care aşternuse nişte „poduri” pe locul unde zăcuse trupul neînsufleţit – se mai vedea conturul de cretă, chit că zloata îl mai şterse pe ici-colo – şi acum îşi boceau mortul. Apoi împărţiră creştineşte careva pomeni unor trecători şi duse au fost. A noua zi n-am apucat să le aud, dar întorcându-mă din oraş am văzut pe locul acela nişte lumânări şi un „pom” cu turte & bomboane. Atât.
Puse cap la cap, întâmplările acelor zile m-au răscolit într-atât, încât nu mi-am mai aflat liniştea câteva luni, la capătul cărora am scris un poem. Iată-l:

După jurnalişti (oameni ce transformă faptele-n cuvinte), le-a venit rândul şi scriitorilor (oameni ai cuvântului dătător de viaţă), să ia ordine şi medalii. Darnic de mână, preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a întrecut pe sine, decorând dintr-un foc 23 de condeieri, adevărat – de toată mâna. Ceremonia a avut loc chiar pe 15 ianuarie – fapt chemat să confere evenimentului o semnificaţie aparte, vorba poetului: „De parcă însuşi Eminescu/ Ascultă ce şi cum vorbeşti”.

Doar că este suficient să-ţi arunci o singură ochire pe lista lui Ghimpu (sau totuşi a lui… Cimpoi?!) – scriitorilor Petru Cărare, Ion Ciocanu, Nicolae Esinencu, Serafim Saca, Andrei Strâmbeanu le-au fost conferit „Ordinul Republicii”; cu „Ordinul de Onoare” a fost decorat scriitorul Mihail Ciubotaru, cu Ordinul „Gloria Muncii” scriitorul Anatol Ciocanu; Medalia „Meritul Civic” i-a revenit scriitorului Ion Iachim; titlul onorific „Maestru al Literaturii” li s-a acordat scriitorilor Haralambie Moraru şi Vlad Zbârciog; cu Medalia „Mihai Eminescu” au fost distinşi eminescologul Mircea Chelaru, scriitorii Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Nicolae Georgescu, Ion Mărgineanu, Tudor Nedelcea, Horia Zilieru (România), Vitalii Colodii şi Vasile Tărâţeanu (Ucraina), Fanhese Jizell (Italia), Adam Puslojic şi Miljurco Vukadinovici (Serbia) – pentru a-l scoate pe Eminescu din ecuaţie. (Inclusiv pe acel chemat „să ne judece”, din mai puţin inspiratul vers al regretatului Grigore Vieru…).

Luată la puricat, lista lui Ghimpu ne rezervă câteva surprize de proporţii – prima şi cea mai mare (pe plan local) se numeşte Andrei Strâmbeanu, autorul versurilor de tristă faimă: „În crezul comunistului/ cum n-ai ţinti, greşeşti”. Nu-i vorba, au scris şi alţii despre Lenin, Partid, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Patria Sovietică etc., etc., ba chiar cu ceva mai mult talent; or, în cazul de faţă aveam de a face cu un băgător de seamă ce nu a iertat nimic, atacând & iudind forţele vii ale culturii noastre, sărind cu gura la toată lumea ce nu-i împărtăşeşte – nici nu convingerile, interesele (ar fi suficient să amintesc de campania declanşată în Literatura şi Arta împotriva catedrei de Limbă şi Literatură Română de la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi). A-l pune pe o listă cu Petru Cărare, Ion Ciocanu, Serafim Saca – deloc agreaţi de regimul comunist din anii ’70-’80 –, chiar şi alături de Nicolae Esinencu, „copilul teribil” căruia i s-au trecut cu vedere atâtea şi atâtea, este un gest ce sfidează bunul-simţ. Păstrând proporţiile, e ca şi cum pe lista victimelor stalinismului s-ar regăsi Soljeniţîn, Şalamov, Razgon şi… Lavrentii Beria. Şi anume acesta din urmă ar lua cuvântul la ceremonia de decernare, declarând în numele tuturor: „spre aceste zile frumoase în care noi respirăm liber, au mers strămoşii noştri şi şi-au pierdut viaţa. În cei opt ani de iad, prin care am trecut noi, nu am existat ca oameni vii, iar scriitorii au avut de suferit pentru că nu şi-au putut publica cărţile”. (Cine ca cine, dar autorul Gândacului de colorado şi-a tras, şi încă în două ediţii, opera (ne)omnia în seria „Biblioteca şcolarului” de la Litera!).

Alte nume – aceleaşi nedumeriri (ce merite civice are Ion Iachim în faţa literelor române? în ce constă gloria muncii a lui Anatol Ciocanu?!), pentru a culmina cu stupefacţia acordării titlului onorific de „Maestru în literatură” lui Vlad Zbârciog, zelosul „exeget” al preşedintelui Mihai Cimpoi, şi degrabă săritor cu gura: „a fi un scriitor în Basarabia este o cinste, un destin, iar noi ne-am asumat cu toată responsabilitatea acest destin pentru a trezi neamul nostru, pentru a-l încuraja pe drumul cel drept, spre viitorul lui, spre Europa, spre legăturile noastre de suflet şi inimă cu neamul”.

La fel de inegală e şi lista scriitorilor din România distinşi cu medalia „Mihai Eminescu” – pe lângă figuri impozante cum ar fi Horia Zilieru sau (totuşi controversatul, ceea ce nu-l împiedică să fie Cineva!) Nicolae Georgescu, „călduţii” Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Ion Mărgineanu ş.a., gălăţeanul Viorel Dinescu (publicistul de la odioasa Săptămână a lui Eugen Barbu, pe care acesta din urmă-l prezenta drept… „adevăratul Dinescu”) arată ca dracu! (Cât despre sârbi, italieni, ucraineni – mira-m-aş foarte să nu-i fi regăsit pe Adam Puslojic sau Vasile Tărâţeanu!...)

Să fie limpede: nu cred că meritele literare prevalează în acordarea unor distincţii de stat, dar parcă s-ar cere ceva mai mult discernământ în alcătuirea listelor, astfel încât pe lângă numele „abonate” la premii & medalii, să se regăsească şi unele credibile. Mă gândesc la Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Marcela Benea (pentru a-i cita doar pe marii timizi) – şi lista poate continua.

În caz contrar, riscăm să înlocuim realismul socialist cu unul liberalist, fără a-i schimba şi pe „maeştrii în literatură”. Într-adevăr: cu cine (sau: ai cui!) sunteţi voi, maeştri ai cuvântului?!