Emilian Galaicu-Păun

Oricine a ieşit în oraş în zilele Summit-ului CSI la Chişinău, în care vedeta incontestabilă era preşedintele Federaţiei Ruse, nimeni altul decât Vadimir Vladimirovici Putin, trebuie că-şi aduce aminte de labirintul incredibil (de-a dreptul dedalic!!!) ce a înlocuit peste noapte străzile capitalei moldave: rute de troleibuz/autobuz deviate, microbuze ocolind jumătate de oraş pentru a ajunge la destinaţie, şoferi puşi la grea încercare de poliţişti şi mai nevricoşi. Din foaie de caiet de matematică, centrul oraşului căpăta brusc aspect de gratii. Era ca şi cum cineva ar fi suprapus peste Chişinău un plan de încarcerare a oraşului, cu locuitori cu tot. (Mai lipsea doar ca uşile de la casele oamenilor, încuiate pe dinafară şi păzite cu străşnicie, să se deschidă prin telecomandă, de undeva de la centru!) Ei bine, nimerindu-mă şi eu în centru, ori de câte încercam să trec spre editură, luând-o pe o stradă ce dădea spre Parlament, Preşedinţie sau Guvern, poliţiştii mi-o tăiau scurt, în limba lui Pu…, nu, nu Puşkin - Putin: „Дальше нельзя!”

Să vezi şi să nu crezi: astăzi, miercuri, 27 ianuarie, am trecut cu troleibuzul nr. 10 bdul Ştefan cel Mare cu puţin timp înaintea depunerii de flori la monumentul voievodului – fanfara era deja pe loc, la fel şi escorta de onoare; cât despre moldovenii veniţi să-l vadă pe preşedintele României, se îmbulzeau pe trotuarul din faţa bibliotecii „B.P. Hasdeu” –, apoi, după-amiază, a trebuit să cobor pe jos, pe lângă Primărie – alte sute de moldoveni aşteptându-l pe dl Băsescu – spre Radio Europa Liberă. Între aceste două deplasări, am mai făcut nişte kilometri prin centru, adevărat plin de poliţişti, care nu m-au oprit niciodată, nu mi-au cerut nici un permis de liberă-trecere, iar singura replică pe care aveau să mi-o adreseze suna chiar aşa: „Circulaţi, vă rog!”

Şi atunci mă întreb: de ce într-o ţară condusă de un poliţist care-l primeşte în ospeţie pe un ofiţer KGB, ajuns la rându-i preşedinte, replica zilei este „Дальше нельзя!”, şi cum se face că, odată schimbată la (prima) faţă, aceeaşi ţară te îndeamnă – prin chiar gura agenţilor de circulaţie, cu toţii îmbrăcaţi în verde – să… circuli liber?!

Să fi trecut oare într-adevăr Moldova… pe verde?!!

Mai multă lume de la noi acuză generaţia ’80, pe faţă sau prin ricoşeu, de neimplicare în viaţa cetăţii, confundând probabil intrarea în zona politicului cu aderarea la cutare sau cutare front, partid, mişcare etc., etc. Exemplul intelectualilor militanţi din anii ’88-89, singurul ce s-a impus, pare să fie un fel de clişeu sau model, dincolo de care orice manifestare publică aduce a apolitism. Nici vorbă de « rezistenţă prin cultură » acolo unde intelighenţia, y compris de creaţie, de a fost privită cel mult ca o pătură (socială) menită să acopere picioarele reumatice ale Marelui Conducător, indiferent cum s-a numit acesta.

Faptul că prozatorul şi eseistul Vitalie Ciobanu comentează realitatea la zi, şi încă la un post de radio eminamente politic, cum este Europa Liberă, e trecut cu vedere de editorialistul de la Literatura şi Arta bunăoara, degrabă alcătuitor de liste cu bărbaţi ai neamului şi slugi la Împăratul Roşu.

Faptul că prozatorul, dramaturgul şi publicistul Constantin Cheianu combate în paginile Timpul-ui, în răspăr cu autorităţile, fie şi – de data aceasta – democratice, iarăşi nu e de ajuns, de vreme ce nu cheamă să-l votăm pe cutare şi nici nu semnează apeluri colective în favoarea unui partid (că, la noi, aceasta-i marea întrebare la care intelectualul este chemat, dacă nu chiar somat să răspundă, se-nţelege public : « Eu cu cine votez ? »).

Faptul că – ierte-mi-se lipsa de modestie – am tradus un ditamai cărţoi de 1.128 de pagini, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre de Mario Turchetti, Cartier, 2003, nu înseamnă o atitudine politică, şi încă una tranşantă? Tălmăcindu-l pre limba noastră, am “trăit” în/cu această carte cca un an, timp în care – vorba vine – am mâncat politică pe pâine, volumul în cauză fiind nu atât o istorie factologică, departe de aceasta, cât o istorie a gândirii politice, de la extrema dreaptă la extrema stângă, pe durata a mai bine de trei milenii. Cartea m-a fascinat, având asupra-mi un efect modelator (mă întreb de ce nu ar studia-o cu amănuntul profesioniştii scenei politice de la noi, cel puţin pentru a-şi lărgi orizontul intelectual – vede Dumnezeu, eu le-am recomandat-o şi unora, şi altora; mor de curiozitate să aflu câţi dintre cei care vor comenta acest text se vor repezi în librării să caute cartea!): pe măsură ce trudeam la transpunerea ei în limba româna, am simţit cum textul acesteia lucrează în mine, literalmente.

Ţin minte, la un moment dat am avut chiar năstruşnica idee să-i trimit un exemplar cu dedicaţie colonelului ce se afla în fruntea “comandoului” care mă arestase, în martie 2002, de faţă cu toată lumea, la cafeneaua “Fulguşor”, nu înainte de a-mi administra o mamă de bătaie ce s-a lăsat cu o comoţie cerebrală şi nişte coaste rupte, aşa ca un semn de nesupunere – a stat în puterea lui (mai degrabă, forţa brută!) să-mi pună cătuşele pe mâini, dar e în puterea mea să mi le scot!!! Altmineri, o vorbă înţeleaptă spune că cine gândeşte are mâinile libere.

Ei bine, a gândi (de dorit, liber) înseamnă, mai ales aici şi acum, a face politică, şi cu asta – iată – am şi formulat un soi de credo, al intelectualului format în bibliotecă, mai degrabă analist decît militant, dar care-i prezent în spaţiul public: « sînt un cetăţean al Republicii Literelor cu instincte de animal politic ».