Emilian Galaicu-Păun

În copilăria mea „sovietică” (care începe odată cu şcoala, în 1971; har Domnului, a fost precedată de cei şapte ani de-acasă, petrecuţi în satul de baştină, Unchiteşti, la bunici), sintagma care revenea cel mai frecvent în discursul adulţilor – la şcoală, radio, televizor, în spaţiul public ş.a.m.d. – era chiar Patria-mamă. Statul – este bine cunoscut paternalismul funciar al regimurilor autoritare! – avea grijă s-o scoată în faţă, în încercarea de a-şi umaniza imaginea, chiar dacă nu de puţine ori aceasta apărea la rându-i înarmată până în dinţi, ca-n renumitul placat «Родина-мать зовёт!». Nu exista sărbătoare din calendarul „roşu”, singurul în vigoare în acea epocă, să nu se dea pe post cântecul lui Mark Bernes, din serialul «Щит и меч» („Scut şi spadă” – se putea altfel?!!), «С чего начинается Родина» (muzică de V. Basner, cuvinte de M. Matusovski). Abia mult mai târziu, când am putut să privesc în urmă sine ira et studio, mi-a venit să reformulez, de la celălalt capăt, întrebarea (de fapt, afirmaţia): „Şi mama, cu ce începe?...”

* * * * * * *

Puţini oameni au norocul să fie aduşi pe lume de-o femeie cu nume de pasăre!
La ora la care vedeam lumina zilei, maică-mea Eleonora (n. Păun) îşi schimbase de mai bine de-un an „penetul”, intrând în casa & numele tatălui, nu şi alura de măiastră (albăstrimea nesfârşită a cerului senin am citit-o pentru prima oară în ochii ei!). Aşa apare în chiar prima mea amintire, din primăvara lui 1966, stând în pragul casei în contre-jour – soarele amiezii îi sufla în aur profilul! –, gata să intre sau să iasă, nu mai ştiu azi, ea însăşi în chip de… uşă întredeschisă a unei alte vieţi (cea a fratelui, care avea să vină pe 5 august). Ani de zile am purtat cu mine icoană acelei clipe, ca pe-o sfântă relicvă imaterială, adevăratul certificat de naştere a conştiinţei de sine ce se definea în raport cu celălalt (care abia urmă să vină pe lume), înainte ca s-o „fixez” într-un poem, sang d’encre (vezi Arme grăitoare, Cartier, 2009, p. 13-15), à jamais! Şi astăzi, retrăind acea mirare de a fi (al mamei, cum altfel?! şi mama, numai a mea!), mă cred literalmente în sânul lui Dumnezeu, înainte de căderea în lume – nu ştiu prin ce minune atunci am înţeles pe loc, fără să mi-o fi spus cineva, că „raiul pe pământ” tocmai lua sfârşit…

De-atunci şi până-n ziua de azi, tot mama a făcut astfel încât aflarea noastră pe lume să se întâmple, dacă nu sub „cele mai bune auspicii” (ierte-mi-se clişeul), cel puţin în demnitate. Fără să se dea mare sau s-o facă pe deţinătoarea adevărului în ultimă instanţă (bărbaţii familiei au încă multe de învăţat la acest capitol!), ci într-un mod cât se poate de firesc, aş zice chiar taoist (vezi Cartea despre Tao şi putere, în special cap. 76: „Omul la naştere este slab şi plăpând/ iar când moare e tare şi ţeapăn;/ cele zece mii de lucruri, iarba, copacii/ la naştere sunt firave şi fragede/ iar când mor sunt ofilite şi-uscate./ Deci ceea ce-i tare şi ţeapăn/ pe drumul morţii apucă,/ ceea ce-i slab şi plăpând/ pe drumul vieţii apucă…”), prezenţa sa „firavă & plăpândă” ne-a făcut viaţa mai suportabilă, iar lumea din jur ceva mai primitoare. Şi dacă-i adevărat că „plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ” (Hölderlin), fie ca acel om să se facă… o femeie, mama! Cei 70 de ani ai ei, abia împliniţi, sunt iată – înzecit! – cei şapte ani de-acasă, ai noştri. De unde regretata mea bunică Emilia a fost şi rămâne, pentru sufletul meu, un fel de… Vechiul Testament legat în propria piele (acum, de când e „oale şi ulcele”, vai! mai degrabă – pe tăbliţe de lut), mama este chiar Noul Testament, cu tuspatru Evanghelii ale Fiului topite-n una singură, şi care se întrerupe undeva pe la „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi nu aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic…” (1 Corinteni 13, 1-13), pentru a nu se mai ajunge niciodată la Apocalipsă!

Mult regretatul meu prieten, poetul Ioan Flora, povestea un banc din Vojvodina sa natală despre negustorul ambulant Ştrul, care, după o zi de alergătură prin târg, stă rezemat de peretele hanului şi „îşi face socoata” (aici urmează o listă lungă de produse & preţuri cu amănuntul), din când în când scărpinându-se la... ceafă (una scriem, şi altceva avem în vedere – în buna tradiţie locală). De îndată ce trage linia bilanţului, o voce bărbătească de alături îi spune: „Ai grişală!” Circumspect, Ştrul reia calculele da capo, din când în când scărpinându-se, ei da, la ceafă (vezi precizarea dintre paranteze). Şi iarăşi aceeaşi voce îl pune la punct: „Ai grişală!” Operaţiunea se repetă de câteva ori, până Ştrul îi cere lămuriri bărbatului de-alături. Şi atunci acesta îi răspunde, senin: „Te scarpini la… ceafa mea!” (vezi precizarea dintre paranteze).

Mărturisesc că niciodată nu m-am simţit mai în pielea tăbăcită a lui Ştrul – vorba vine: «Каждый поэт немного еврей!» – ca la acest sfârşit de an, nu atât graţie „câştigului” (premiul USM pentru proză – pentru romanul Ţesut viu. 10 x 10; Certificate of Honour for Translation, Londra, pentru transpunerea cărţii lui Edward Lear, Scrippius Pip; alte două cărţi publicate – o traducere, Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012, şi o antologie, a-z.best, Arc, 2012 – pentru care încă urmează să-mi ridic drepturile de autor; participarea la festivalurile internaţionale de poezie de la Antwerpen şi Namur, Belgia; o bursă de scriitor de-o lună la Pecs, Ungaria; decernarea Ordinului de Onoare; o alocuţiune în Senatul Franţei), cât persistentei voci (lăuntrice? de ventriloc?) care-mi repetă mereu, orice aş face şi drege: „Ai grişală!” Cum altfel, când toate eforturile tot mai restrânsei comunităţi intelectuale de la noi (hélas! demisiile morale au înjumătăţit numărul acesteia în ultimii 2 ani), sunt pur şi simplu ridiculizate fie de instituţiile statului, fie de alte foruri culturale, unele cu ştaif. Să le luăm pe rând:


- decernarea Premiului Naţional în domeniul Literaturii lui Andrei Strâmbeanu, a cărui „operă” – subţirică rău, ca să nu zic cvasi inexistentă – se vede încununată cu laurii bine nemeritaţi, asta în timp ce mai trăia încă maestrul Aureliu Busuioc care tocmai publicase un ultim roman (de dragoste!), Şi a fost noapte…;

- desemnarea lui Valeriu Matei drept director al ICR – Chişinău, ceea ce a stârnit o vie reacţie de protest, de-o parte şi de alta a Prutului (nu-i vorbă, s-au fabricat în pripă şi scrisori de susţinere, publicate în Literatura şi Arta, în cea mai pură tradiţie sovietică a lui «одобрям!!!»);

- prezenţa Republicii Moldova la Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, cu un stand care, în loc să-i pună în valoare statutul de Invitat de Onoare, nu a făcut decât să accentueze postura sa de „rudă săracă” (sau, dacă doriţi, de „a 5-a roată la căruţă”), asta în ciuda faptului că o editură chişinăueană (Cartier) va lua Premiul de Excelenţă;

- alegerea lui Nicolae Dabija şi Ion Hadârcă drept membri-corespondenţi ai AŞM, ceea ce înseamnă lăsarea pe dinafara venerabilei instituţii a unor nume (de fapt – Nume!) cum ar fi, de pildă, Vladimir Beşleagă, ultimul artizan al „Primăverii pragheze” de la noi, sau Igor Creţu, traducătorul de geniu uitat de toată lumea.


Sunt doar câteva rateuri „cât roata carului”, pe care le trec la pierderi din vina unor înalţi (i)responsabili cu cultura & ştiinţa. (Nu-i mai puţin adevărat că şi viaţa greşeşte uneori, bunăoară atunci când pune punct existenţei unui Aureliu Busuioc sau Glebus Sainciuc, pe care – oricât mi-ar lipsi – nu-i pot trece la pierderi, deoarece ceea ce a rămas după Domniile Sale se cheamă, nici mai mult, nici mai puţin, Împlinire!) Mai încoace, s-a lăsat şi cu premieri – printre academicieni (inclusiv, cei proaspăt aleşi) şi oameni de cultură (dintre cele 63 de personalităţi anunţate, mass-media a dat doar câteva nume de prim-plan, cam aceleaşi: Eugeniu Doga, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Urschi, Mihai Volontir ş.a.) –, ceea ce le-a permis unor politicieni să iasă la rampă (a câta oară?!), pe post de Moş Crăciun. Şi atunci mi-am amintit spusa lui Confucius: „Este amoral să fii bogat în vremuri sărace, şi semn al prostiei să fii sărac în timpuri îndestulate”. Acum nu mă întrebaţi dacă am ce pune pe masă în noaptea de Revelion….