Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun



Un om bun la inimă şi-a cumpărat un câine de rasă. Dar omul era atât de bun la inimă, încât în loc să-i taie coada dintr-o dată, i-o scurta pe bucăţele. Când în cele din urmă a ajuns la noadă, de unde ar fi trebuit de fapt să înceapă, şi câinele a ajuns… la sfârşit. Adică, s-a sfârşit „de tot”! (Aşa că nu despre el copii recită: „Căţeluş cu părul creţ…”)

Acum se cuvine să precizez că bietul căţel de soi din mica istorioară cu tâlc nu era chiar un câine de vânătoare, chit că exemplul său (mai exact, „dosarul”!) se potriveşte mănuşă cu – nici mai mult, nici mai puţin – „cazul Paciu-Zubco”. Altfel spus, după vânătoarea de oameni din pădurea Domnească, a început „vânătoare de după vânătoare”, de data aceasta de… vinovaţi. Cum era şi firesc, nu de la cap, ci de la coada cozii: au fost demişi nişte funcţionari din raionul Făleşti, apoi şi-a prezentat demisia vicepreşedintele Curţii de Apel dl Gheorghe Creţu, declarând că „Am luat parte la vânătoarea care a avut loc la Făleşti, unde s-a întâmplat tragicul accident. Există anumite lucruri comune între persoana mea şi producerea acestui accident, însă gradul de implicare şi de vinovăţie vor fi stabilite de organele de anchetă. Pentru a dovedi onestitatea mea, am demisionat din funcţia de judecător şi de vicepreşedinte. Nu mă ascund în spatele imunităţii” (subl. noastră). Care-s acele „lucruri comune între persoana mea şi producerea acestui accident” ex-magistratul Curţii de Apel nu s-a obosit să precizeze; în tot cazul, de-aici şi până la asumarea vinei e cale lungă, iar dl Creţu nu pare dispus să-şi încarce conştiinţa cu o crimă sângeroasă pe care s-ar putea să nu o fi săvârşit. După cum decurg ostilităţile, sunt sigur că vor fi sacrificate şi alte segmente de „coadă”, cu atât mai multe, cu cât organele statului vor întreprinde tot ce le stă în puteri ca să nu se ajungă, Doamne păzeşte, la „noadă”. Nu mai e un secret pentru nimeni cine înnoadă şi dezleagă în ţara asta – care ţară (săraca!) nu degeaba îşi trage numele de la Molda lui Dragoş! –, astfel încât s-a ajuns în situaţia când nu câinele dă din coadă, ci coada din câine…

Între timp, cazul a devenit unul de rezonanţă mondială, ieşind din „rezervaţia domnească Republica Moldova”. Totodată, şi numărul persoanelor care ar fi participat la acea vânătoare e în creştere – în ideea, probabil, de a se interpune cât mai mult segmente (alias, oameni de stat) între „vârful cozii” şi „noadă”. Care „noadă” rămâne bine mersi neclintită în jilţul înaltei magistraturi de stat, acolo unde a fost pusă de pază. Doar că aceasta vai! nu pare să aparţină legendarei căţele Molda, ci mai degrabă unui Rottweiler gata oricând să te rupă-n bucăţi. Acum degeaba o face pe grozavul premierul Filat – „din punctul meu de vedere, şi eu îl expun, pornind şi din interesul de a nu aduce prejudiciu anchetei şi ca să nu existe discuţii pentru perioada de viitor, eu cred că este necesară, dar iminent necesară demisia procurorului general” –, de vreme ce adevăratul stăpân al „noadei” este, ca să cităm propria-i afirmaţie, „a doua persoană în stat”, şi care nu va întârzia să se pună chezăşie (memento episodul cu votarea demiterii sale, la iniţiativa PCRM) pentru – nici mai mult, nici mai puţin – Alianţa pentru Integrare Europeană. Or, dacă pierde şi de data aceasta aşa-zisul „skanderbeg juridic” nici nu atât cu Procurorul General, cât cu „Păpuşarul” (vorba vine: „Cine spune, acela-i el…”), în loc să taie „noada” gordiană, premierul Filat se face complice la o crimă mai gravă decât cea prevăzută de Codul penal pentru omucidere – şi anume, la crima de lezmajestate, unde pe post de majestate lezată apare însuşi statul de drept, căruia i se va da astfel lovitura de graţie.

De unde în 2010 promitea să fie, chit că mai mult forţându-i-se mâna decât de bună voie şi nesilită de nimeni, o Antantă cordială, astăzi AIE-2 riscă să se identifice în conştiinţa publică, atât cât o mai fi rămas, cu o ceată de strânsură sângeroasă pornită să vâneze francul! Asta dacă nu taie, odată pentru totdeauna, „noada” gordiană (citeşte: „grobiană”!)…
(Foto: Igor Schimbător)
(Foto: Igor Schimbător)

În copilăria mea „sovietică” (care începe odată cu şcoala, în 1971; har Domnului, a fost precedată de cei şapte ani de-acasă, petrecuţi în satul de baştină, Unchiteşti, la bunici), sintagma care revenea cel mai frecvent în discursul adulţilor – la şcoală, radio, televizor, în spaţiul public ş.a.m.d. – era chiar Patria-mamă. Statul – este bine cunoscut paternalismul funciar al regimurilor autoritare! – avea grijă s-o scoată în faţă, în încercarea de a-şi umaniza imaginea, chiar dacă nu de puţine ori aceasta apărea la rându-i înarmată până în dinţi, ca-n renumitul placat «Родина-мать зовёт!». Nu exista sărbătoare din calendarul „roşu”, singurul în vigoare în acea epocă, să nu se dea pe post cântecul lui Mark Bernes, din serialul «Щит и меч» („Scut şi spadă” – se putea altfel?!!), «С чего начинается Родина» (muzică de V. Basner, cuvinte de M. Matusovski). Abia mult mai târziu, când am putut să privesc în urmă sine ira et studio, mi-a venit să reformulez, de la celălalt capăt, întrebarea (de fapt, afirmaţia): „Şi mama, cu ce începe?...”

* * * * * * *

Puţini oameni au norocul să fie aduşi pe lume de-o femeie cu nume de pasăre!
La ora la care vedeam lumina zilei, maică-mea Eleonora (n. Păun) îşi schimbase de mai bine de-un an „penetul”, intrând în casa & numele tatălui, nu şi alura de măiastră (albăstrimea nesfârşită a cerului senin am citit-o pentru prima oară în ochii ei!). Aşa apare în chiar prima mea amintire, din primăvara lui 1966, stând în pragul casei în contre-jour – soarele amiezii îi sufla în aur profilul! –, gata să intre sau să iasă, nu mai ştiu azi, ea însăşi în chip de… uşă întredeschisă a unei alte vieţi (cea a fratelui, care avea să vină pe 5 august). Ani de zile am purtat cu mine icoană acelei clipe, ca pe-o sfântă relicvă imaterială, adevăratul certificat de naştere a conştiinţei de sine ce se definea în raport cu celălalt (care abia urmă să vină pe lume), înainte ca s-o „fixez” într-un poem, sang d’encre (vezi Arme grăitoare, Cartier, 2009, p. 13-15), à jamais! Şi astăzi, retrăind acea mirare de a fi (al mamei, cum altfel?! şi mama, numai a mea!), mă cred literalmente în sânul lui Dumnezeu, înainte de căderea în lume – nu ştiu prin ce minune atunci am înţeles pe loc, fără să mi-o fi spus cineva, că „raiul pe pământ” tocmai lua sfârşit…

De-atunci şi până-n ziua de azi, tot mama a făcut astfel încât aflarea noastră pe lume să se întâmple, dacă nu sub „cele mai bune auspicii” (ierte-mi-se clişeul), cel puţin în demnitate. Fără să se dea mare sau s-o facă pe deţinătoarea adevărului în ultimă instanţă (bărbaţii familiei au încă multe de învăţat la acest capitol!), ci într-un mod cât se poate de firesc, aş zice chiar taoist (vezi Cartea despre Tao şi putere, în special cap. 76: „Omul la naştere este slab şi plăpând/ iar când moare e tare şi ţeapăn;/ cele zece mii de lucruri, iarba, copacii/ la naştere sunt firave şi fragede/ iar când mor sunt ofilite şi-uscate./ Deci ceea ce-i tare şi ţeapăn/ pe drumul morţii apucă,/ ceea ce-i slab şi plăpând/ pe drumul vieţii apucă…”), prezenţa sa „firavă & plăpândă” ne-a făcut viaţa mai suportabilă, iar lumea din jur ceva mai primitoare. Şi dacă-i adevărat că „plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ” (Hölderlin), fie ca acel om să se facă… o femeie, mama! Cei 70 de ani ai ei, abia împliniţi, sunt iată – înzecit! – cei şapte ani de-acasă, ai noştri. De unde regretata mea bunică Emilia a fost şi rămâne, pentru sufletul meu, un fel de… Vechiul Testament legat în propria piele (acum, de când e „oale şi ulcele”, vai! mai degrabă – pe tăbliţe de lut), mama este chiar Noul Testament, cu tuspatru Evanghelii ale Fiului topite-n una singură, şi care se întrerupe undeva pe la „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi nu aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic…” (1 Corinteni 13, 1-13), pentru a nu se mai ajunge niciodată la Apocalipsă!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG