Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun



Titlul de faţă s-a născut dintr-o încrucişare, aproape „miciurinistă”, a două titluri (la care se adaugă un al treilea, în minte): Procesul, de Franz Kafka, şi „Procesele animalelor”, capitolul 2 din studiul fundamental al marelui istoric francez Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental (iar între paranteză se cuvine să-l amintim şi pe-al treilea, de vreme ce tot l-am anunţat, şi anume Ferma animalelor, de George Orwell). Că trăim de ceva timp într-o atmosferă „kafkiană”, o simte toată lumea (superbă, parafraza unui vers propagandistic din epoca sovietică: „Мы рождены чтоб Кафку сделать былью!”); dar că am făcut şi un „salt mongol” în sens invers, adică din secolul XXI în Evul Mediu, poftim de-o aflaţi!

Ce mă determină să fac o asemenea afirmaţie?

Nici mai mult, nici mai puţin decât vânătoarea de mistreţ! Încă din Antichitatea romană şi „pe durata întregului Ev Mediu timpuriu şi chiar imediat după anul 1000: a vâna porcul sălbatic rămâne un ritual regal şi seniorial obligatoriu, iar a înfrunta animalul într-o luptă corp la corp, o faptă eroică. (…) Este vorba de un vânat nobil, de o fiară redutabilă, pe care [oamenii] o admirau pentru forţă şi curaj. Pentru vânători mistreţul este un adversar extrem de periculos, care luptă până la capăt şi moare fără a se aşterne pe fugă sau a renunţa. Prin însuşi acest fapt, este un vânat demn de respect şi totodată căutat. Cu atât mai mult cu cât vânătoarea de mistreţ, care se practică de cele mai multe ori la pas, se încheie printr-o luptă corp la corp, faţă-n faţă, suflu contra suflu. Hăituirea se face cu câini şi plase, dar cel care suportă ultimul atac al fiarei furioase este un bărbat singur: fără să se teamă de loviturile mistreţului, nici de urletele sale, nici de duhoarea sa înfiorătoare, el încearcă să-l doboare cu ţepuşa sau cu cuţitul, lovindu-l la gât sau între ochi. A ieşi învingător în lupta cu mistreţul constituie de bună seamă o ispravă” (Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental). Doar că prin părţile noastre, până şi acest „ritual seniorial” a fost pervertit – bietul animal este adus, de către gonaşi, în bătaia puştii demnitarului (îi vede cineva pe „atleticii” noştri înalţi dregători – că-i vorba de Procuror General, că-i vorba de Preşedinte al Curţii de Apel – încăierându-se cu bestia, fiind înarmaţi doar „cu ţepuşa sau cu cuţitul”?!), care puşcă, exact ca la A.P. Cehov, se descarcă într-un final… Vreau să zic, într-un final tragic pentru unul dintre participanţii la vânătoarea „domnească”.

S-a mai întâmplat şi la Curţi ceva mai luminate să moară oameni la vânătoarea de mistreţ, dar răpuşi de bestia feroce şi nu de alicele oamenilor legii. Bunăoară, la 1314 regele Franţei Filip cel Frumos „a murit ca urmare a unui accident de vânătoare cauzat de un mistreţ, în pădurea din Compiègne”. Comentariul istoricului francez nu lasă loc unor înduioşări de circumstanţă: „Două sau trei secole mai devreme, o astfel de moarte ar fi fost perceput drept o moarte eroică, ba chiar regală. Dar la începutul secolului al XIV-lea, nu mai era cazul. Chiar dacă se datorează unui porc sălbatic, aceasta aminteşte de moartea ciudată a principelui Filip, fiul lui Ludovic cel Gros, circa două sute de ani mai devreme: pe o stradă din Paris, în luna decembrie a anului 1131, un vulgar porcus diabolicus, după cum îl descrie Suger, s-a aruncat între picioarele calului tânărului principe, provocând o cădere mortală şi murdărind dinastia capetiană cu o dezonoare indelebilă, pe care nici măcar viitoarele flori virginale de crin ale stemei regale nu vor putea în veci s-o şteargă. (…) Un simplu porc rătăcitor a fost cauza morţii acestui rex junior jam coronatus, iar moartea în cauză este percepută, în toată Creştinătatea, ca fiind deosebit de ruşinoasă” (Idem, ibidem). Vă rog să reţineţi această sintagmă: „murdărind dinastia capetiană cu o dezonoare indelebilă”, fiindcă la moartea regelui Filip cel Frumos în 1314, de data asta chiar la o vânătoare de mistreţ, „cronicile, broşurile şi pamfletele nu uită să sublinieze că, o dată în plus, monarhia franceză cade victimă unui porc” (Idem, ibidem).

Revenind la oile, pardon – la porcii noştri, ne întoarcem la celălalt capitol (mai sus am citat din cap. 3, „Vânătoarea de mistreţ”) al cărţii lui Michel Pastoureau, „Procesele animalelor”, şi anume la justiţia medievală, ilustrată prin procesul scroafei din Falaise: „La începutul anului 1386, la Falaise, în Normandia, a avut loc un eveniment cel puţin insolit. O scroafă în vârstă de circa trei ani, îmbrăcată în straie bărbăteşti, a fost târâtă de o iapă din piaţa castelului până în suburbia de Guibray, unde era ridicat un eşafod în plin iarmaroc. Aici, în faţa unei mulţimi eterogene, (…) călăul mutilă scroafa tăindu-i râtul (…). Apoi, după ce o va fi împopoţonat cu un fel de mască cu chip omenesc, o spânzură (…) Şi, cu toate acestea, spectacolul nu luă sfârşit. Iapa a fost readusă la faţa locului, iar cadavrul scroafei, după un simulacru de gâtuire, fu ataşat de o leasă de nuiele pentru ca ritualul infamant al târârii să poată reîncepe. În cele din urmă, după mai multe cercuri, resturile mai mult sau mai puţin dislocate ale bietului animal au fost urcate pe rug şi arse. Nu ştim ce s-a întâmplat cu cenuşa, dar avem mărturii că după un timp oarecare, la cererea vicontelui de Falaise, a fost executată o impresionantă pictură murală în biserica Sfânta Treime spre a păstra memoria evenimentului”. Analizând mai departe documentele de epocă ce se referă la procesele animalelor, în care figurează tot felul de vietăţi, domestice şi sălbatice, la un moment dat istoricul se întreabă: „De ce compar atâţia porci în faţa tribunalelor?”. Dincolo de explicaţia la îndemâna oricui – „Porcii sunt nu numai cei mai numeroşi, dar şi – mai ales – cei mai vagabonzi”, Michel Pastoureau crede că „există un alt motiv care explică prezenţa porcului la tribunal: înrudirea sa cu omul”. Considerat un fel de „văr” îndepărtat al omului, „unii autori se întreabă dacă înrudirea anatomică nu este însoţită cumva de o înrudire de altă natură. Este oare porcul responsabil, asemenea omului, de faptele sale? Să fie el în stare a discerne între bine şi rău?” (Or, în apărarea porcilor se cuvine spus că aceştia nu-şi vânează aproapele, aşa că aparenta „înrudire” cu omul s-ar putea dovedi jignitoare pentru bietul animal!)

Parafrazând un alt titlul celebru, aş zice că moartea lui Sorin Paciu demonstrează că, dintr-un pretins stat de drept, Republica Moldova a devenit o feudă a unor seniori locali, ce-şi dispută sferele de influenţă într-un război de uzură, fără să ţină cont că pe aceste pământuri mai trăiesc – iar acum, şi mor! – oameni.

Paciu vouă!


Un om bun la inimă şi-a cumpărat un câine de rasă. Dar omul era atât de bun la inimă, încât în loc să-i taie coada dintr-o dată, i-o scurta pe bucăţele. Când în cele din urmă a ajuns la noadă, de unde ar fi trebuit de fapt să înceapă, şi câinele a ajuns… la sfârşit. Adică, s-a sfârşit „de tot”! (Aşa că nu despre el copii recită: „Căţeluş cu părul creţ…”)

Acum se cuvine să precizez că bietul căţel de soi din mica istorioară cu tâlc nu era chiar un câine de vânătoare, chit că exemplul său (mai exact, „dosarul”!) se potriveşte mănuşă cu – nici mai mult, nici mai puţin – „cazul Paciu-Zubco”. Altfel spus, după vânătoarea de oameni din pădurea Domnească, a început „vânătoare de după vânătoare”, de data aceasta de… vinovaţi. Cum era şi firesc, nu de la cap, ci de la coada cozii: au fost demişi nişte funcţionari din raionul Făleşti, apoi şi-a prezentat demisia vicepreşedintele Curţii de Apel dl Gheorghe Creţu, declarând că „Am luat parte la vânătoarea care a avut loc la Făleşti, unde s-a întâmplat tragicul accident. Există anumite lucruri comune între persoana mea şi producerea acestui accident, însă gradul de implicare şi de vinovăţie vor fi stabilite de organele de anchetă. Pentru a dovedi onestitatea mea, am demisionat din funcţia de judecător şi de vicepreşedinte. Nu mă ascund în spatele imunităţii” (subl. noastră). Care-s acele „lucruri comune între persoana mea şi producerea acestui accident” ex-magistratul Curţii de Apel nu s-a obosit să precizeze; în tot cazul, de-aici şi până la asumarea vinei e cale lungă, iar dl Creţu nu pare dispus să-şi încarce conştiinţa cu o crimă sângeroasă pe care s-ar putea să nu o fi săvârşit. După cum decurg ostilităţile, sunt sigur că vor fi sacrificate şi alte segmente de „coadă”, cu atât mai multe, cu cât organele statului vor întreprinde tot ce le stă în puteri ca să nu se ajungă, Doamne păzeşte, la „noadă”. Nu mai e un secret pentru nimeni cine înnoadă şi dezleagă în ţara asta – care ţară (săraca!) nu degeaba îşi trage numele de la Molda lui Dragoş! –, astfel încât s-a ajuns în situaţia când nu câinele dă din coadă, ci coada din câine…

Între timp, cazul a devenit unul de rezonanţă mondială, ieşind din „rezervaţia domnească Republica Moldova”. Totodată, şi numărul persoanelor care ar fi participat la acea vânătoare e în creştere – în ideea, probabil, de a se interpune cât mai mult segmente (alias, oameni de stat) între „vârful cozii” şi „noadă”. Care „noadă” rămâne bine mersi neclintită în jilţul înaltei magistraturi de stat, acolo unde a fost pusă de pază. Doar că aceasta vai! nu pare să aparţină legendarei căţele Molda, ci mai degrabă unui Rottweiler gata oricând să te rupă-n bucăţi. Acum degeaba o face pe grozavul premierul Filat – „din punctul meu de vedere, şi eu îl expun, pornind şi din interesul de a nu aduce prejudiciu anchetei şi ca să nu existe discuţii pentru perioada de viitor, eu cred că este necesară, dar iminent necesară demisia procurorului general” –, de vreme ce adevăratul stăpân al „noadei” este, ca să cităm propria-i afirmaţie, „a doua persoană în stat”, şi care nu va întârzia să se pună chezăşie (memento episodul cu votarea demiterii sale, la iniţiativa PCRM) pentru – nici mai mult, nici mai puţin – Alianţa pentru Integrare Europeană. Or, dacă pierde şi de data aceasta aşa-zisul „skanderbeg juridic” nici nu atât cu Procurorul General, cât cu „Păpuşarul” (vorba vine: „Cine spune, acela-i el…”), în loc să taie „noada” gordiană, premierul Filat se face complice la o crimă mai gravă decât cea prevăzută de Codul penal pentru omucidere – şi anume, la crima de lezmajestate, unde pe post de majestate lezată apare însuşi statul de drept, căruia i se va da astfel lovitura de graţie.

De unde în 2010 promitea să fie, chit că mai mult forţându-i-se mâna decât de bună voie şi nesilită de nimeni, o Antantă cordială, astăzi AIE-2 riscă să se identifice în conştiinţa publică, atât cât o mai fi rămas, cu o ceată de strânsură sângeroasă pornită să vâneze francul! Asta dacă nu taie, odată pentru totdeauna, „noada” gordiană (citeşte: „grobiană”!)…

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG