(Aşadar, primul optzecist încununat la Botoşani cu laurii Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” e nimeni altul decât poetul echinoxist, clujeanul Ion Mureşan, autor a DOAR trei volume de versuri, scoase la intervale „astronomice”: Cartea de iarnă (1981), Poemul care nu poate fi înţeles (1993) şi cartea Alcool (2010). Exceptând antologiile de autor, dintre marii poeţi români contemporani doar Virgil Mazilescu (1942 – 1984) a publicat la fel de puţin, adevărat – în 42 de ani de viaţă. Consacrarea lui Ion Mureşan este cu atât mai preţioasă, cu cât privilegiază calitatea (la modul absolut) în faţa cantităţii (pe lista finală există şi un alt optzecist care publică o carte la doi-trei ani), totodată e o revanşă strălucită a provinciei (exceptând volumul de debut, scos la cartea Românească, celelalte două cărţi ale lui Ion Mureşan apar la mici case din Ardeal, cum ar fi Arhipelag din Târgu Mureş sau Charmides din Bistriţa) în faţa metropolei.
Acum câţiva ani, revista Vatra i-a dedicat un număr special, cu genericul Ion Mureşan for ever, care includea și modesta-mi contribuţie, pe care v-o propun mai jos.)
* * * * * * *
Paradisuri distilate
Nimic mai simplu decât să alcătuieşti, din citate puse meşteşugit cap la cap, exact ca-n Poemul despre poezie: “Toată viaţa am adunat...”, portretul-robot al poetului for ever – scrisă la persoana întâi singular, poezia lui Ion Mureşan îl mărturiseşte, chiar şi atunci când autoru-i se leapădă public de ea (vezi Izgonirea din poezie) sau pur şi simplu nu se prezintă cu anii, dacă nu cu deceniile (12 ani între prima şi a doua carte; 17 ani, între a doua şi a treia) la întâlnirea aşteptată cu sufletul la gură de fanii acestuia (mă gândesc la amânarea strategică a celui de-al treilea volum, despre care deja în 2004 se vorbea ca despre “evenimentul liric al deceniului”). Nu-i mai puţin adevărat că şi nesemnată, poezia l-ar mărturisi cu aceeaşi forţă de convingere: două-trei versuri sunt suficiente spre a-l recunoaşte. (Vai de apocrifele lui Mureşan, dacă vor fi existat!...) Ca şi în cazul lui Virgil Mazilescu, puţinătatea operei scrise se-ntoarce într-o inepuizabilă exploatare minieră a aceloraşi poeme aurifere, demult descompuse-n citate. (Cu timpul, prin galeriile textelor antologice golite de sensuri de exegeţii de azi şi de mâine se vor organiza excursii tematice, la fel ca-n peştererile preistorice, sau – de ce nu? – se vor trasa linii de metrou, cu staţiile Înălţarea la cer, Poem pedagogic, Convorbiri cu diavolul ş.a.) Cum nu poate fi citit la zi, din lipsa unei ediţii de opere alese (care vor fi totodată şi complete), Ion Mureşan riscă să fie citat şi răscitat până la implozia finală. Surpat într-o apoftegmă: “Poezia menţine echilibrul dintre raţiune şi corp”. Una cu gaura neagră, pentru care (poetul îşi) bate “gura, un negru clopot de carne”.
Fiindcă, în ultimă instanţă, aceasta-i senzaţia pe care ţi-o provoacă lectura unui poem/volum de Ion Mureşan – vertijul: ca şi cum te-ai afla pe buza unui crater cât un amfiteatru grec, în a cărui cutie de rezonanţă se mai aude suflul exploziei. De la urechea din cârpe din copilărie (“– Ia-o şi strigă în ea până o faci ferfeniţe!”) la “gura cuiva”, orice gol (cel necuvântător, y compris: “fie şi gura surdului mut”), fără a uita de “gura unui câine” (ca să descindem la necuvântătoare: “ham mam mă ridic din fotoliu/ şi încep să latru ham ham ham”), este bun pentru a da naştere strigătului, materia primă a poeziei mureşene. Niciodată fraza lui Nietzsche – aia cu uitatul (iar în cazul de faţă, cu strigatul) în fundul prăpastiei – nu şi-a găsit, la noi, o întrupare mai adecvată, ipostază asumată ca atare de poet (“a venit vremea să strig şi eu”), apoi nuanţată într-un memorabil Autoportret la tinereţe: “eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naşte/ când numele se izbeşte deasupra lucrurului pe care-l denumeşte”. S-ar zice că el foloseşte prăpastia ca pe-o pâlnie, spre a-şi amplifica discursul abisal, dacă nu cumva prăpastia însăşi se slujeşte de poet ca de-un camerton, când îşi “alege cuvintele”. De unde şi tonul oracular al unor poeme din Cartea de iarnă, Cartea Românească, 1981, dar şi numeroase ecouri, în cascadă (refrenul fiind unul dintre procedeele favorite ale lui Ion Mureşan), ce “bruiază” transmisia. În timp ce congenerii săi optzecişti, în special aripa lunedistă, texte(i)ouau scriitura, într-un efort de recuperare, poetul clujean da glas vorbirii, firesc şi livresc deopotrivă: “vocea mea/ din care cuvântul se înalţă ca şarpele din ou şi se repede la lucrul denumit/ şi-l umple de bube şi semnificaţii” (subl. mea). (Între paranteze fie spus, cred că desluşesc o abia perceptibilă notă polemică la adresa celor care se hrănesc din ecouri străine, în versurile ce urmează: “Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a crescut vreo ureche pe burtă/ cu burta să li se vorbească.”) Precum era şi firesc, cu timpul primii s-au transformat în caligrafi (dintre care cel mai iscusit este, neîndoielnic, Mircea Cărtărescu) sau scribi (grosul plutonului), pe când ultimul în aed. Altfel spus, odată cu Ion Mureşan poezia revine la origini, însuşi poetul arătând ca un satir pândind trupul gol al unei nimfe, la scăldat (iar în lipsa acesteia, al unor “femei înotând vesele/ într-o baltă de spirt medicinal”). Într-o literatură tot mai autoreflexivă, iată-l pe cineva care “ridicatu-şi-a ochii, şi-a ridicat roşii/ testiculele vederii” spre frumeseţea ce se arată. Fiindcă, în ultimă instanţă, poezia asta este: dorinţă (& putirinţă; vorba lui Arghezi: ”Să vrei pân’ la o mie, să poţi pân’ la o sută”). La acest capitol, poezia lui Ion Mureşan stă bine (deh! orice atribut pe care l-am pune pe lângă atotputernicul “stă” doar relativitează starea poetului, de Pan veşnic îndrăgostit): virilă până-n vârful (aici s-ar cuveni să scriu: unghiilor sau... cozii), fără a suferi totuşi de priapism (care ne-ar scoate din registrul dorinţei pentru a ne arunca în cel al patologiei), ea poate ori de câte ori vrea, chiar dacă nu de ordinul miilor & sutelor. În acest sens, s-ar cuveni să vorbim de-o fecunditate introvertită, dacă nu de-a dreptul sublimată, a autorului Cărţii de iarnă ce întreţine acea atmosferă erotizantă, de pândă crescând gradual până la rut, pentru a se dezlănţui orgiastic, odată prinsă/trântită la pământ, starea de poezie. Dacă-ar fi să judecăm după energia pe care-o degajă, dintr-un foc, marile poeme mureşene – Înălţarea la cer, Poemul de iarnă, Izgonirea din poezie – sunt tot atâtea violuri în toată legea, ce-i drept consimţite şi chiar provocate. Deloc întâmplător, crezul poetului sună astfel: “Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul”. Şi nici titlul volumului de debut, Cartea de iarnă, nu se datorează hazardului, ci-i răspunde, în ecou, celui al lui Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor (1965). Ion Mureşan intră-n poezie bărbat în toată firea; aceasta îl primeşte cu braţele deschise, îl învaţă bunele maniere, îi rafinează simţurile (dereglate, rimbaldian, din start), primenindu-l la capătul unui ciclu cosmic de 12 ani într-un gentilom desăvârşit.
Schimbarea de registru, odată cu publicarea celui de-al doilea volum, Poemul care nu poate fi înţeles, Arhipelag, 1993, ţine de felul lui Ion Mureşan de a se raporta la obiectul dorinţei sale, poezia: după ce c-a avut-o, din prima, acum îi face curte. Un mare poet galant îşi leapădă pielea de satir, roasă-n coate şi pe la genunchi, pentru a-şi spune cântelece de inimă albastră (Cântec de primăvară (1), Portrait d’une femme, O călărire în zori etc.), dar şi-o trage la loc atunci când îşi redactează poemele vizionare (Poem, Construirea realului prin uitare, Noapte de decembrie, Convorbiri cu diavolul ş.a.). Şi într-un caz şi-n altul, este vorba de curbura descendentă a arcului voltaic – actul, vă repet, s-a consumat... în actul întâi –, diferenţa datorându-se efectului scenic: foc de artificii, în cazul cântecelor de inimă albastră; descărcare în egretă, în cazul poemelor vizionare. Nu-i mai puţin adevărat că te cuprinde acelaşi fior metafizic, fie că-i admiri maiestoasele ghirlande verbale (“Privirea doarme în ochi încolăcită ca un şarpe” sau: “privirea târâtă pe podea/ ca o curea de piele cu căţeluş la capăt” sau: “Iar tu stai în colţul odăii/ cu propria-ţi privire încolăcită ca o funie în jurul capului” sau, ca să rămânem în acelaşi registru: “Ochii mei mici, ochii mei atâta de mici încât privirea cum nu poate ieşi prin ei/ iese prin piele ca o spumă roză”), fie că rămâi trăsnit – acesta-i cuvântul! – în faţa unui spectacol de lumini şi umbre ca cel ce urmează: “Spiritul, oarecum dezmăţat în arşiţa Puterii Sale,/ era un fum acru ieşind prin ferestrele sparte,/ un inel gros de fum în curtea cazarmei părăsite,/ unde eu însuşi dormeam pe un tron roşu, în vârful unui mamelon de pământ galben./ Sclipeu ca grăunţii de jăratec împrăştiaţi în iarbă nasturii de metal ruginit al Armatei Roşii./ Asta mi-a arătat Dumnezeu în vis, în ziua a zecea a lunii,/ când vântul a ridicat gunoaiele la cer”. Se-ntâmplă ca gentilomul să-şi dea mâna cu satirul, primul punând la bătaie rafinamentul adus din condei până la manierism (ar merita un studiu aparte diminutivele & refrenurile omniprezente în opera for ever-ului), cel de-al doilea dorinţa & putirinţa împinse până la paroxism, întru realizarea aceluiaşi edificiu, şi atunci apar la orizont Convorbiri cu diavolul – un soi de Castel Dracula, pe jumătate destinat turiştilor “străini” (părţile I-III), pe jumătate bântuit de stafii (mă întreb câţi vor fi ajuns în finalul poemului, absolut demenţial: “O, Ebriesa, Ebriesa, Domnul a chemat deja îngerul şi i-a ras părul capului,/ cu mâna Lui a scris Cifrul, părul deja a crescut şi el se apropie târându-se prin hăţişuri./ Aici va veni, aici îl vom rade din nou şi pe ţeasta lui rozalie, aplecându-ne, vom citi.../ Atunci, nesfârşitul tunel de buze din spatele buzelor tale/ îşi va înceta bolborositul. Şi cu distinţie va rosti numele Morţii.”; dar şi acest final pare unul cu surdină comparativ cu cel al Izgonirii din poezie: “Acum vreau să strig în gura cuiva, fie şi în gura surdului mut”). Unde altădată creatorul spulbera totul din cale (magistrală intrare-n scenă: “Nu am decât o singură prejudecată – realitatea”), acum artistul pune-n valoare elementele decorului. Scriitura barocă face restul, iar restul – se ştie – e literatură. (Oricât ar încerca unii critici să-l absolve de... beletristică, Ion Mureşan e şi un caligraf, unul însă ce-şi moaie pana în călimara lui Luther; cât despre ultimele -isme pe care, chipurile, poetul le-ar ignora cu bună ştiinţă, ei bine, el chiar le neglijează, dar slujindu-se de ele şi nu punându-se în slujba lor: asemeni carnasierului ce se hrăneşte cu ierbivore, el devine doar ceea ce este. Inconfundabil, răgetul de mare prădător ce iese din gâtlejul poetului clujean. Dacă ar fi să-l situez într-o descendenţă ilustră, gândul m-ar duce nu atât la Rimbaud, arătat cu degetul de toată lumea, cât la Dylan Thomas: “Să ragi, să ragi când simţi luminile că mor”.)
Turnura pe care o ia poezia lui Ion Mureşan în cartea Alcool, Charmides, 2010 – de departe cel mai aşteptat volum al ultimelor două decenii –, îl apropie pe artist de creator, cu preţul renunţării la anumite artificii, din partea primului, şi al purificării (mai corect ar fi să scriem – al rafinării, dat fiind că poetul "trece [drept] un om cu o distilărie mică pe umăr") discursului, în cazul acestuia din urmă. Altfel spus, fără să-şi fi propus în mod explicit, este o carte de sinteză, în bine şi în rău, a poeticii mureşene: bună parte a textelor continuă, mai puţin inspirat, în felul în care prêt-à-porter-ul reia modelele haute couture, linia Poemul-ului care nu poate fi înţeles; câteva poeme revin la marile construcţii vizionare din Cartea de iarnă. Păstrând proporţiile, se poate spune că avem de-a face de fapt cu o Divina Comedie de uz intern, cu Cartea de iarnă pe post de Infernul, Poemul care nu poate fi înţeles drept Purgatoriul şi cartea Alcool ţinând de Paradisul, unul însă distilat (mai exact – şi cu asta îi facem un clin d'œil "preşedintelui Baudelaire" – paradisuri distilate)! Căci punctul de plecare al cărtii… e "peretele Raiului" care, se-nţelege, este chiar peretele cărciumii din Poemul alcoolicilor: "Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!/ Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului/ şi îi invită pe alcoolici să privească". Or, dinspre Paradis, totul se vede ca într-un film à rebours, expresia cea mai condensată a acestui feed-back fiind poemul Facerea lumii: "Şi a fost seară./ Şi a fost dimineaţă./ Dar asta a fost demult./ Şi o singură dată". (Între paranteze fie spus, versurile de inspiraţie propriu-zis religioasă – Rugăciune, Înviere, Colind – nu mi se par relevante, cel mult sunt plăcute auzului graţie unei stăpâniri desăvârşite a versificaţiei tradiţionaliste.) Aşa stând lucrurile, Ion Mureşan înaintează pe un teren al beatitudinii artificiale, în chip de Arpentor ("Despre el am citit în cărţile de citire:/ el e Arpentorul, el e Simulantul,/ e singurul care a dat parola greşită,/ el ştie că adevărul e falsul"), iar măsurătorile pe care le întreprinde se exprimă mai degrabă în grame & grade decât în metri pătraţi ("Aş mai bea cincizeci de vodcă", în Poem; "cu şervetul pe braţul stâng/ şi-n dreapta cu cincizeci de vodcă", în Guleratul). Astfel, din cele 32 de texte, majoritatea sunt doar halte intermediare între cele câteva poeme scrise pe aşezate şi care – culmea – se întâmplă (majoritatea) la un pahar de vorbă: Poemul alcoolicilor, Cântec negru, Pahar, Tunelul, Guleratul, fragmentar Întoarcerea fiului risipitor, Ci eu singur sub pământ. Mai mulţi critici au vorbit deci despre "diluarea" filonului liric al lui Ion Mureşan, alţii chiar despre "îndoirea" Alcool-ului cu apă; din contră, eu cred că volumul trebuie citit în alte două registre: poezii “călduţe” (“Unghia roză în spuma berii” – iată un vers ce le defineşte cât se poate de bine), ocazionate de câte-o şuetă cu prietenii (femeile au cam dispărut din versurile sale, în ultima vreme…), şi “beţii metafizice”, de unul singur. Abia ultimele sunt cu adevărat crâncene, iar versurile pe măsură : “Îmi bag capul în pahar./ Vodca e rece ca gheaţa./ Deschid ochii în pahar./ În pahar văd bine şi fără ochelari. (…) Acum văd dihania”. Oricât de verbios ar fi – şi este – Pahar, din care tocmai am citat, tăria-i ţi se urcă la cap, de la un punct încolo tramsformându-se în viziune: “E toamnă./ E ziua eclipsei./ Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar (un alt clin d'œil, de data asta la adresa lui Eminescu – subl. mea)./ Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră./ Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi./ Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră. (…) Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii./ În pahar văd bine şi fără ochelari./ Citesc în ochiul mamei : «Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?»./ Citesc în ochiul tatii : «Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?»./ Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele./ Doare.” (Un alt text înrudit cu Pahar ar fi Cântec negru, doar că aici viziunea este oarecum îmblânzită graţie refrenului, reluat de trei ori: “Soarele e sus, iarba e putredă,/ vremea e numai bună de cosit”, ceea ce-l apropie întrucâtva de bocet; e, dacă vreţi, căutarea tonului – “Eu cânt forţa neagră din capul meu,/ la ordinul forţei negre din capul meu” – pentru acordurile finale ale cărţii, şi anume Ci eu singur sub pământ). Rămânând încă puţin în registrul “marii beţii”, un alt poem vizionar atinge punctul de miră al “Raiului pe pământ”, Guleratul, din care decupez această adevărată scară a virtuţilor tocmai bună de zigrăvit pe orice perete exterior, ca în cazul celor cinci biserici din Bucovina: “în faţa cârciumii este dealul cel verde, pe deal sunt cărări/ şi patru-cinci mii de chelneriţe coboară dinspre pădurea din zare/ şi patru-cinci mii de chelneriţe urcă înspre pădure, aşa,/ la patru-cinci metri una de alta, e ca o bandă rulantă pe care stau chelneriţe/ îmbrăcate cu halate roşii şi sorţuri albe, cu şervetul pe braţul stâng/ şi-n dreapta cu cincizeci de vodcă”. Este tot ce poate fi mai frumos pe lumea asta, pare să spună poetul, care nici măcar “nu vede că toate au un neg mic pe inelar şi tot aşa/ un neg, unul singur, ca o lampă stinsă, pe nas”. Aşadar, “locomotiva dihaniei” din Pahar şi “banda rulanta [cu] chelneriţe” din Guleratul (fără a mai pune la socoteală “închipuirile [care] beau cot la cot cu închipuirile”) sunt măsurile cu care trebuie să ne apropiem de acest volum, nu cinzeaca ocazională. Din acest punct de vedere, cartea Alcool seamănă cu o garnitură de tren în care se bea în toate compartimentele (ca la Venedikt Erofeev, în Moscova – Petuşki!), dar numai în vagonul-restaurant – din cele 32 de texte, cel puţin 7-8 poeme, dacă nu toate zece! – tăria e (garantat sută la sută!) de cea mai bună calitate.
Trezirea vine în acordurile finale, odastă cu Ci eu singur sub pământ – capodopera lui Ion Mureşan, ce stă alături de alt mare poem vizionar, Înălţarea la cer –; simetric Poemul-ui alcoolicilor, care-i un soi de Poarta Raiului, acesta-i chiar uşa din spate a cărţii prin care se iese fără glorie (“Ci eu singur sub pământ./ Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe./ Căci pământul i-a expectorat pe toţi./ Pe toţi i-a scuipat între flori,/ în batista înflorată a primăverii./ Pe toţi i-a dat afară”). Doar că – lovitură de teatru – “tocmai acum e Ziua Învierii”; şi astfel, de unde te aşteptai la o viziune întunecată sau la o litanie neagră, brusc se aude : “Oh, ce bucurie mare!” Mai departe totul se întâmplă ca-ntru rêve éveillé : “Aceasta e Ziua Judecăţii,/ ziua în care creşte carnea pe fiecare os/ (…) Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna./ E o carne sigură./ Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice : «Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!».” Tonul devine unul liturgic, iar apariţia lui Christos spre final ar trebui să marcheze momentul culminant (“Asta am apucat să văd,/ căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer,/ iar eu singur, singur, singur pentru vecie/ şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra (…) Oh, ce bucurie mare!”), dacă toată construcţia n-ar fi dată peste cap de chiar “întunericul [care] scuipă un înger” ce-l va “duce [pe poet] în lumină”, “de o ureche”, spre deznădejdea acestuia că – nota bene! – “întunericul rămâne singur”. Ceea ce aminteşte de legendele soteriologice, conform cărora Hristos (sau Maica Domnului) ar fi coborât în Iad spre a-i elibera pe păcătoşi. Nimic de luat, nimic de adăugat. Este acel caz – rarissim – când poezia nu se caută, fiindcă ea e cea care te găseşte! Sau, mai exact : ţi se arată, ţi se revelează. Ca şi cum fugit – de-a scăpării! – de-acasă, să te lupţi cu Îngerul (dar asta încă n-ai cum s-o ştii – o afli din mers), te-ai pomeni, dintr-o dată, pe drumul Damascului.
