Graţierea celui mai renumit deţinut politic din Rusia modernă, Mihail Hodorkovski, m-a luat oarecum prin surprindere (de unde i se pregătea un al treilea proces!), şi nu chiar – după ce că în 1980, majoritatea democraţiilor occidentale au boicotat jocurile olimpice de vară de la Moscova, faptul că astăzi preşedintele Franţei, Germaniei, SUA ş.a. au declinat invitaţia de a fi prezenţi la deschiderea jocurilor olimpice de iarnă de la Soci este încă o palmă dată liderului de la Kremlin. Era deci musai ca V. Putin să facă un gest forte – şi l-a făcut, când până la ispăşirea pedepsei de zece ani mai rămâneau câteva luni (dar şi o zi în plus petrecută la zdup e prea mult). Întreaga mass-media şi-a început zilele acestea buletinele de ştiri cu această eliberare, pe cât de spectaculoasă din partea autorităţilor ruse, pe atât de învăluită în mister din partea disidentului Mihail Hodorkovski.
În toată această agitaţie – peste care se suprapune cea de sărbători, acum că şi Crăciunul pe nou va fi sărbătorit oficial în ţara noastră – a trecut neobservată cea de-a 100 (suta!) aniversare a scriitorului Nicolai Costenco (21 decembrie 1913 – 29 iulie 1993). Nu doar calendarul e de vină că-l evoc acum, ci şi un detaliu biografic deloc neglijabil – pe 25 iunie 1941 este arestat („Oare arestatul Costenco eram într-adevăr eu?”, se întreabă retoric poetul într-una din primele pagini ale memoriilor sale, apărute postum, Povestea vulturului, Arc, 1998 – de citit cu luare aminte!), condamnat la șapte ani de Gulag şi dus în regiunea Irkutsk („În vagon erau acum: şase găgăuzi în sumane, cuşme ţuguiate şi opinci; doisprezece culaci moldoveni; doi ovrei (…); doi oameni sovietici picaţi cu noi din puşcăria de la Tiraspol; ceilalţi eram intelectuali din Chişinău şi din alte părţi ale Basarabiei”, idem), iar după eliberare este silit să rămână alţi opt ani la Dudinka, din Krasnoiarsk, unde lucrează la construirea combinatului metalurgic, şi de unde va reveni abia în 1956. Nu va mai fi acelaşi om, căci din „crainic de răspântii la marile prefaceri” din perioada în care redacta Viaţa Basarabiei, s-a transformat din mers într-un „rapsod convertit al măreţei împliniri socialiste”, chit că „uşurinţa de a trece peste suferinţă este, fireşte, suspectă, după cum faptul că scria, în intimitate, versuri de revoltă interioară (…) nu dovedeşte o înfrângere morală totală” (Mihai Cimpoi, Nicolai Costenco – exilatul dedublat), de unde, într-un răvaş din 4 martie 1956, declara sus şi tare: „Eu, aici, ca Eniseiul uriaş vecin mă simt/ Singuratic, însă liber, ca ş-acest pustiu pământ”.
Revenind în zilele noastre, afirmaţia ex-magnatului rus: „Nu am planuri să mă reîntorc nici în politică, nici în lumea afacerilor” consună oarecum cu cea a (încă) deportatului Costenco, ce-i răspundea, în martie 1956, fratelui Anatol, refugiat la Bucureşti împreună cu mama, în vara lui 1940, parafrazând Scrisoarea a II-a a lui Eminescu: „Vreţi în Bucureştiul vostru din Dudinka să mă duc/ Şi să fiu în poezie concurent vreunui Beniuc?/ Mulţumesc pentru poftire şi de grijă, dar mă tem că/ Alta urmăreşte-n viaţă şi în scris N.F. Costenco etc., etc.”. Paradoxal, dar nu prin ce a „urmărit (…) în scris” de-a lungul unei cariere ulterior de succes, publicându-şi cărţile „pe linie!” (partinică, se-nţelege!), va rămâne în istoria literelor noastre N.F. Costenco, ci prin memoriile redactate în mare secret (mulţam fiului său, Constantin Costenco, care le va scoate la lumină în 1998, la 5 ani de la moartea poetului, îngrijind ediţia de la Arc, Povestea vulturului), dar şi prin acest catren, datat 22.VI.1955, „greu de sens” ca o placă funerară:
Ca omul să tacă e de ajuns
O palmă pe gură. Tăcere!...
Iar ei puşcărie de piatră mi-au pus
Pe gură. Şi toată Siberia!