Emilian Galaicu-Păun

... a fost şi un an al pierderilor, nu le voi pomeni aici pe toate, ci doar pe acelea care m-au marcat în mod aparte – Alexandru Muşina (+ 19 iunie), Dumitru Matcovschi (+ 26 iunie), Victor Bucătaru (+ 12 august), Eugen Cioclea (+ 8 octombrie), Titus Jucov (+ 18 noiembrie). Despre câţiva dintre „marii dispăruţi” am scris, pe alţii i-am petrecut pe ultimul drum în tăcere; a fost ca şi cum, odată cu vânătoarea macabră din Pădurea Domnească, despre care s-a aflat la început de an, gheunoaia a tot vestit sorocul, pe la casele unor oameni încă-n putere şi care s-au dus, vai! înainte de vreme.

Abia dacă am trecut pragul lui 2014, că de la Bucureşti vine o veste năucitoare – chiar pe 1 ianuarie s-a prăpădit poetul Traian T. Coşovei (născut pe 28 noiembrie, 1954), unul din liderii Generaţiei ’80, carismaticul dandy al Cenaclului de Luni, unul din cei „patru muşchetari” ai Aer-ului cu diamante, ed. Litera, Bucureşti, 1981, şi cel de-al doilea dispărut (după Ion Stratan; 1955 – 2005) al antologiei ce făcea epocă, la vremea respectivă. Colac peste pupăză – şi nu de salvare, ci… de pomană! –, editura Tracus Arte tocmai îi anunţa pentru 2014 o antologie de autor, la 60 de ani, în seria inaugurată de – şi aici mă trece cu fiori pe şira spinării – antologia altui optzecist notoriu, Alexandru Muşina, care şi el ar fi împlinit 60 de ani în 2014. Asta da, coincidenţă!

În cea de-a 9-a zi a anului nou, mi s-au zvântat lacrimile lui 2013, dar tot mai duc la ochi prosopul flauşat al unui poem marca Traian T. Coşovei, pe care vă las să-l descoperiţi în linişte.

* * * * * * *

Traian T. COŞOVEI

Poemul

A venit vremea să-mi adun singurătatea ca pe o sumă mică
de bani.
A venit vremea să-mi termin poemul.
Strigătele s-au
isprăvit, marile ploi sunt şi ele pe sfârşite.
Departe, peste oceane de sticlă
cascada genunchilor tăi se sparge de stânci.
Acum va trebui să-mi termin şi eu poemul –
ca să pot să trăiesc
va trebui să-l închei ca pe o veche uniformă militară;
va fi ca şi cum voi pleca într-o lungă călatorie.
Voi închide uşa, voi scrie pe ziduri cu sânge de miel,
voi bate în cuie fereastra – dâre groase de var voi trage pe garduri,
îmi voi umple trupul cu grăsime de urs mă voi bâlbâi groaznic.
Acum, numai să pun drugul la uşă –
numai să deschid robinetele casei, să sting lumina;
El trebuie să apară, trebuie să fie prin apropriere.
Mă voi tunde garcon, îl voi vâna fără milă.
Fără milă voi smulge poşeta bătrânei de la subsol
voi răscoli în întunericul ei mirosind a lavandă
voi călca în picioare scrisorile de pe front,
poliţele de asigurare;
El trebuie să fie aici!
Voi căuta în dulăpiorul de medicamente,
cu foarfecele îi voi decupa fotografia –
cu foarfecele îmi voi face loc prin mulţime,
cu foarfecele bătrânei doamne îmi voi decupa
o casă, o iubită, un vis.
Dar el este pe aproape – o simt –
pentru blana acestui poem sunt în stare să-mi uit prietenii,
să-mi vând sufletul să-mi vopsesc, încet, faţa
cu cenuşa marilor biblioteci ale lumii!
A venit în sfârşit vremea să-mi termin şi eu poemul.
Acum, chiar acum (numai puţin, vă rog – înca puţin, vă implor)
cu poemul acesta îmi voi câştiga viaţa.

El a şi fost, poate a şi trecut.
Lasaţi-mă numai să-l încep.
Lasaţi-mă numai să-l termin.

Graţierea celui mai renumit deţinut politic din Rusia modernă, Mihail Hodorkovski, m-a luat oarecum prin surprindere (de unde i se pregătea un al treilea proces!), şi nu chiar – după ce că în 1980, majoritatea democraţiilor occidentale au boicotat jocurile olimpice de vară de la Moscova, faptul că astăzi preşedintele Franţei, Germaniei, SUA ş.a. au declinat invitaţia de a fi prezenţi la deschiderea jocurilor olimpice de iarnă de la Soci este încă o palmă dată liderului de la Kremlin. Era deci musai ca V. Putin să facă un gest forte – şi l-a făcut, când până la ispăşirea pedepsei de zece ani mai rămâneau câteva luni (dar şi o zi în plus petrecută la zdup e prea mult). Întreaga mass-media şi-a început zilele acestea buletinele de ştiri cu această eliberare, pe cât de spectaculoasă din partea autorităţilor ruse, pe atât de învăluită în mister din partea disidentului Mihail Hodorkovski.

În toată această agitaţie – peste care se suprapune cea de sărbători, acum că şi Crăciunul pe nou va fi sărbătorit oficial în ţara noastră – a trecut neobservată cea de-a 100 (suta!) aniversare a scriitorului Nicolai Costenco (21 decembrie 1913 – 29 iulie 1993). Nu doar calendarul e de vină că-l evoc acum, ci şi un detaliu biografic deloc neglijabil – pe 25 iunie 1941 este arestat („Oare arestatul Costenco eram într-adevăr eu?”, se întreabă retoric poetul într-una din primele pagini ale memoriilor sale, apărute postum, Povestea vulturului, Arc, 1998 – de citit cu luare aminte!), condamnat la șapte ani de Gulag şi dus în regiunea Irkutsk („În vagon erau acum: şase găgăuzi în sumane, cuşme ţuguiate şi opinci; doisprezece culaci moldoveni; doi ovrei (…); doi oameni sovietici picaţi cu noi din puşcăria de la Tiraspol; ceilalţi eram intelectuali din Chişinău şi din alte părţi ale Basarabiei”, idem), iar după eliberare este silit să rămână alţi opt ani la Dudinka, din Krasnoiarsk, unde lucrează la construirea combinatului metalurgic, şi de unde va reveni abia în 1956. Nu va mai fi acelaşi om, căci din „crainic de răspântii la marile prefaceri” din perioada în care redacta Viaţa Basarabiei, s-a transformat din mers într-un „rapsod convertit al măreţei împliniri socialiste”, chit că „uşurinţa de a trece peste suferinţă este, fireşte, suspectă, după cum faptul că scria, în intimitate, versuri de revoltă interioară (…) nu dovedeşte o înfrângere morală totală” (Mihai Cimpoi, Nicolai Costenco – exilatul dedublat), de unde, într-un răvaş din 4 martie 1956, declara sus şi tare: „Eu, aici, ca Eniseiul uriaş vecin mă simt/ Singuratic, însă liber, ca ş-acest pustiu pământ”.

Revenind în zilele noastre, afirmaţia ex-magnatului rus: „Nu am planuri să mă reîntorc nici în politică, nici în lumea afacerilor” consună oarecum cu cea a (încă) deportatului Costenco, ce-i răspundea, în martie 1956, fratelui Anatol, refugiat la Bucureşti împreună cu mama, în vara lui 1940, parafrazând Scrisoarea a II-a a lui Eminescu: „Vreţi în Bucureştiul vostru din Dudinka să mă duc/ Şi să fiu în poezie concurent vreunui Beniuc?/ Mulţumesc pentru poftire şi de grijă, dar mă tem că/ Alta urmăreşte-n viaţă şi în scris N.F. Costenco etc., etc.”. Paradoxal, dar nu prin ce a „urmărit (…) în scris” de-a lungul unei cariere ulterior de succes, publicându-şi cărţile „pe linie!” (partinică, se-nţelege!), va rămâne în istoria literelor noastre N.F. Costenco, ci prin memoriile redactate în mare secret (mulţam fiului său, Constantin Costenco, care le va scoate la lumină în 1998, la 5 ani de la moartea poetului, îngrijind ediţia de la Arc, Povestea vulturului), dar şi prin acest catren, datat 22.VI.1955, „greu de sens” ca o placă funerară:

Ca omul să tacă e de ajuns
O palmă pe gură. Tăcere!...
Iar ei puşcărie de piatră mi-au pus
Pe gură. Şi toată Siberia!