Emilian Galaicu-Păun

(Titlul de mai sus nu e doar o parafrază după Arta de a NU scrie un roman, de Jerome K. Jerome, ci şi locomotiva unei confesiuni publice făcută pentru postul de radio – mai trebuie oare să precizez că-i vorba de Radio Europa Liberă?! – care, găzduindu-mi acum zece ani rubrica de cititor profesionist, „Carte la pachet”, a contribuit astfel într-o măsură decisivă la scrierea & definitivarea celui mai temerar proiect al meu, acum „istorie literară”. Totodată, m-am gândit că modesta mea experienţă le-ar putea prinde bine tinerilor prozatori, după ce că unora le-am fost redactor de carte.)

* * * * * * *

Când plasam la p. 342 a romanului Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 – după Cuprins (sic!) – AVERTISMENT-ul: „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert şi „Doamna Bovary”), încă nu ştiam cum mi se va întoarce verba volant-ul, mai exact scripta manet-ul. Şi asta după ce, preţ de 14 ani, tot scriind la roman, am amânat în câteva rânduri să pun punctul final, inclusiv pe ultima sută de metri. Plus que ça, în iunie 2011, cartea gata paginată a „plecat” şi ea în vacanţa de vară, mai puţin autoru-i, care a mai revăzut-o o dată cap-coadă. În septembrie, eram cât pe ce să-i dau bun-ul de tipar, când mi-a venit ideea plasării unui text oarecum simetric „Mic-ului îndreptar de lectură”, şi anume „Summary [dressed]”, ca să închid astfel paranteza. Odată redactat & pus în pagină, am vrut să strig, faustian: „Opreşte-te, clipă…”; dacă nu am făcut-o totuşi este fiindcă tot atunci mi-a venit şi ideea celor două pagini finale, ale cititorului, TABULA GRATULATORIA şi TABULA RASA. Aşadar, abia după ultima punere în pagină de la sfârşitul lui octombrie, când s-au reglat ultimele detalii, s-au uns încheieturile, s-a ciocănit totul cu de-amânuntul, Ţesut viu. 10 x 10 s-a desprins de mine, luând calea tiparului. Am trăit efectiv 14 ani (+ alţii vreo zece, cât l-am purtat în cap) în aşteptarea acelei clipe de Despărţire, iar peste câteva săptămâni bucuria Întâlnirii cu romanul meu „repovestit” mie, autorului, de către primii cititori profesionişti – mă refer la lansarea din 13 decembrie 2011, de la Librăria din Centru din Chişinău (vezi reportajul lui Vasile Botnaru: http://www.youtube.com/watch?v=dEwp45LRbIA) – a avut darul dacă nu să „arunce cartea în lume”, cel puţin să mă facă să-i întrevăd „un destin, al ei”.

Toate bune şi frumoase, doar că foarte curând au început primele „intervenţii” în text – şi nu-i vorba numai de corectarea foarte puţinelor greşeli de tipar (mulţam redactorilor!), ci şi de continuarea unor fraze manu propria, în fiecare exemplar dăruit cu autograf (un singur exemplu: la „Că doar nu voi fi o răsadniţă de himene?!”, din Cap. 1, se adaugă: „…şi nici eu Himengway”, scris de mână). Apoi, am simţit nevoia să dezvolt unele secvenţe, să umplu nişte goluri, să trag nişte fire înăuntru ş.a.m.d. În mod cert, cartea nu voia încă să mă lase, de parcă nu-i dădusem tot „calciul” (o reverenţă către regretatul Gheorghe Crăciun, care scria în Pupa russa: „Cu literatura mi-am pierdut dantura”). În paralel, multă lume mi-a spus că, odată încheiată lectura romanului, a simţit nevoia unei re-lecturi, pentru a nu mai urmări subiectul, ci chiar – cu un termen roland-barthian – plăcerea textului. „Este un roman de recitit, mi-am dat seama eu, aşadar musai să-l… rescriu!” Zis şi făcut, din septembrie 2013 – în acest răstimp, practic s-a epuizat un prim tiraj –, şi până mai ieri (suntem în penultima zi a lui ianuarie 2014, când are loc o „lansare pe invers” a romanului, la Iaşi, în cadrul Salonului de Literatura Zero+, cu DOAR şapte exemplare pe masă – vezi: http://www.apolloniatv.ro/confesiuni-literare-31-01-2014/), am umplut paginile cărţii cu un adevărat păienjeniş de note, amintind tot mai mult harta căilor ferate din SUA, am operat câteva modificări structurale (de pildă, „Summary [dressed]” trece în faţă!), am schimbat titlul Cap. 2 („Casa de corecţie de tip familial” în loc de „Scrisoarea tatei”), am pus alte accente „tonale” (o jumătate de frază din finalul Cap. 4 deschide o cu totul altă perspectivă asupra întregului) etc., etc., astfel încât cea de-a II-a ediţie, revăzută şi remake-tată, a Ţesut-ului să arate nu doar diferit, ci şi aparţinând unei noi generaţii (de produse high tech, cum altfel?!, de vreme ce s-a tot vorbit despre un prim „roman în 3D”). Spre deosebire însă de lucrul la ediţia princeps, acum nu mai am iluzia că m-aş „despărţi” de ea vreodată, totodată ştiu că a urmări „perfecţiunea” de care vorbeşte Mario Vargas Llosa e totuna cu a alerga după/la întrecere cu linia de orizont. Ei bine, de mulţi ani eu chiar trăiesc în orizontul acestei alergări/urmăriri!

Parafrazându-l pe Eugen Cioclea („În copilărie nu te întorci cu taxiul”), nici postumitatea nu se forţează cu o întreagă armată de lăudători arvuniţi & maşinile de zgomot ale unei „glorii aranjate” de son vivant. Cei care-şi construiesc de pe-acum mausolee, dedicându-şi sieşi numere speciale la 60 & 65 de ani în publicaţiile pe care tot ei le conduc, acumulând titluri academice care mai de care mai onorifice sau/şi… cu titlu deplin (adevărat că al Academiei de Ştiinţă din R. Moldova!), proiectându-se deja pe Aleea Clasicilor etc., etc. nu fac decât să întreţină, deseori pe bani publici, o imensă (şi foarte costisitoare) Potiomkiniadă de mucava, din care – apoi – nu va rămâne mare lucru.

Şi invers, cei care s-au investit în copii, dar şi în prieteni, ca să nu mai vorbesc de creaţie, au – parcă – o şansă în plus. Spun asta, după o lansare memorabilă de carte la care au dat buzna zeci şi zeci de prieteni (unii, de pahar – de ce să n-o recunoaştem?!) & cunoştinţe, simpli cititori dar şi artişti de toată mâna (de la scriitori consacraţi, ca să nu zic clasici, la amatori), care a fost posibilă în primul rând graţie… unei tinere graţii, Laura Cioclea, fiica poetului.

Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un moştenitor literar – şi am avut de a face cu mulţi, este suficient să vă uitaţi la colecţia Poesis pe care o coordonez – mai cooperant şi responsabil: la prima solicitare, mi-a pus în braţe TOATE manuscrisele poetului (le mai am şi acum, în vederea unei publicaţii la Vatra), a corectat discret o dată din CV-ul tatălui (vai! în sensul scurtării vieţii cu două zile, de la 10 la 8 octombrie), a văzut cartea gata paginată în pdf, dându-şi bunul de tipar, iar în ziua lansării a luat parte la eveniment, marcând publicul printr-un discurs final pe cât de simţit, pe atât de inteligent. Altfel spus, postumitatea celui care, în viaţa de zi cu zi a călcat adeseori strâmb/în străchini, pare să fi început cu dreptul.

Cum postura mea de gazdă presupunea să le acord prioritate invitaţilor mei, i-am lăsat pe ceilalţi vorbitori să-l evoce pe „cel mai trist poet din Europa” (ce frumos discurs a ţinut Andrei Mudrea – redau doar chintesenţa acestuia: săturat de toţi prietenii care-i călcau pragul micului atelier, prin anii ’90, pictorul prinde la un moment dat în piuneze o foiţă pe uşa de intrare: „Sunt ocupat”, după care se închide şi lucrează, simţindu-se în culmea fericirii. Asta până seara când, părăsind atelierul, pictorul descoperă pe aceeaşi foiţă replica: „Eu tot! Eugen Cioclea”. Şi morala – grăbiţi-vă să deschideţi uşa cât încă sunteţi căutaţi, cât are cine să vă caute!), chit că ţineam şi eu să povestesc o istorie cu Eugen Cioclea care a avut nevoie de 26 de ani (sic!) ca să se încheie – cum altfel?! – într-o carte. Iat-o, din alineat:

Prin 1987, volumul meu de poeme Abece-Dor era structurat şi bătut la maşină, urma doar să-l trimit la editura Literatura Artistică din Chişinău. Într-una din zile trece pe la mine Cioclea, puţin aghesmuit, tocmai când eu fugeam la gara de trenuri, să-mi întâlnesc viitoarea nevastă – aşa că-l las frumuşel să se „hodinească” în camera mea de cămin, cu promisiunea că revin într-o oră-două. Ţi-ai găsit şi omul, să se odinească! Tot aşteptându-mă, Eugen s-a pus pe citit (sigur, cu creionul roşu în mână!) manuscrisul – şi azi păstrez foile pe care şi-a lăsat „notele de lectură” (de la „Genial!” & „Bun” şi „Foarte bun!” pe mijlocul textului, la „Căcat!” pe toată foaia A4, un singur text învrednicindu-se de inscripţia: „După aşa o poezie merită să mori!”; la vederea acelui spectacol dezolant – foile inscripţionate risipite prin toată camera şi nici urmă de Cioclea, beat sau treaz –, chiar că-mi venea să fac moarte de om!); cât despre manuscris, ei bine, a trebuit să-l dactilografiez din nou, eliminând aproape toate „Căcat”-urile (mea culpa – am lăsat unele ca să nu stric arhitectura cărţii, şi sigur am greşit!!!) arătate cu degetul de bunul meu prieten. De prisos să spun că, printre primele reacţii la cartea apărută în 1989, cu chirilice încă, asta în ciuda titlului ei, s-a numărat şi cronica lui Cioclea, din „Orizontul” – de departe, cea mai aplicată!

Ei bine, atunci când m-am apucat să fac selecţia volumului Antologic (titlul mi-a venit în ultimul moment, din pasa pictorului Vitalie Coroban), de Eugen Cioclea, orânduindu-i poemele după o logică internă ce i-ar pune în valoare liniile de forţă ale poeziei sale, parcă am simţit cum se închide paranteza deschisă cândva, într-o toamnă moscovită ce punea la încercare o prietenie pe atunci la începuturi şi care se va dovedi de-o viaţă (şi moarte, adaug în paranteză). Şi după 26 de ani cred că Eugen a fost prea generos cu tânărul de cândva; din păcate, nu voi afla în veci ce crede poetul despre selecţia mea – titlul, sunt sigur, i-ar fi plăcut! –, mă bucur însă că tocmai eu m-am învrednicit să-l redau, primenit în straie curate (după două corecturi!), publicului larg. Cât de larg, asta depinde de fiecare din noi, cititorii…