Emilian Galaicu-Păun

(Independenţa nu avea decât trei anişori şi patru zile!), pe 31 august 1994, se stingea bunică-mea Emilia, fiinţa cea mai luminoasă din câte-am cunoscut vreodată-n viaţă, şi tot în aceeaşi zi (ceva mai devreme totuşi, şi fără să bănuiesc nimic) semnam contractul pentru volumul de poeme Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, ce urma să apară în toamna aceluiaşi an, la Editura Dacia din Cluj-Napoca. De-atunci, Ziua Limbii Române are pentru mine şi un gust amar, de pierdere…

…şi tocmai pentru că nu m-am împăcat niciodată cu acea pierdere, bunica apare în toate cărţile mele de versuri, de la Yin Time la Arme grăitoare, în chip de – împrumut de la Goethe pluralul… Majestăţii – Mumele, şi ca personaj nodal – altminteri, singurul prezent în toate cele zece capitole – în romanul Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 (ediţia a doua, 2014), din care voi cita un fragment, întru aducere-aminte.

* * * * * * *

Acum, requiem aeternam. Ziua de lumină se ridica în capul oaselor de pe perna lui de insomniac; degeaba i-ar fi poruncit: “Ia-ţi patul şi mergi!” – de câţiva ani încoace, 31 august avea, pentru el, picioarele întinse sub pătura de iarbă unde-şi doarme somnul de veci mama mare. “Cum o fi ea, acolo?, nici nu reuşise bine să-l formuleze, că gândul a şi prins a scormoni în ţărână, ca porcul, Oare aş recunoaşte-o?...” Închise ochii, cum ai trage sub tine lumea întreagă, să nu rămână cumva afară, c-o pierzi. Se făcea că ţintirimul se transformase într-un teren de joacă pentru copii, toate mormintele erau deschise, reprezentând care o luntre, care o maşinuţă, care un tobogan şi câte şi mai câte jucării din lemn. În jur – nici ţipenie, de parcă i-ar fi înghiţit pe toţi pământul. Perpendicular pe-o moviliţă de ţănă proaspăt escavată era pusă o scândură lată la un capăt şi ceva mai îngustă la celălalt (capacul de sicriu, cum avea să-şi dea seama numaidecât), de-o parte aşezându-se el, de alta – bunica. Nu reuşi din prima s-o desprindă de pământ – “Că doar n-o fi prins rădăcini”, îi trecu prin minte –; şi acum se chinuia din răsputeri să contrabalanseze, dacă nu prin propria greutate, cel puţin printr-un efort de voinţă, mănunchiul de oase de la capătul îndepărtat. “Grea pierdere”, i se mai răsuci prin creier, aparent fără legătură, când de-odată lemnul scârţii prelung şi bătrâna săltă în sus, ca pe braţe. Odată echilibrul aruncat în aer, lucrurile se precipitară într-un ritm infernal. Cum se dădeau în scrânciob aşa, el cu bunica, de fiecare dată când reuşea s-o scoată din pământ, ea se arăta mai tânără cu o poză din albumul familial, iat-o ultima dată “scoasă-n patret pentru bolentin” (vorba ei) cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, apoi surprinsă la ţară, trebăluind pe lângă casă, în fiecare din vacanţele pe care el le petrecea, împreună cu frate-su, la U-eşti, până la acea fotografie de epocă, cu zimţişori, din 1968, când tatăl lor, ofiţer în aviaţia maritimă, sosi în concediu militar pentru o săptămână, ocazie cu care fotograful satului “i-a tras în chip” – aici şirul de bunici în descreştere din albumul de familie se întrerupe brusc, imaginaţia urmând a desăvârşi restul –, femeie în putere, purtând de grijă casei, bărbatului, celor doi copii, soacrei (într-un singur an – şi ce an, 1946! – şi-a îngropat soacra, unul din băieţi, ăl mai mare, “cuminte ca o fată mare”, nu uita sa adauge; şi-a ridicat casa), mamă, iarăşi mamă, nevastă tânără, mireasă, logodnică (“Ai să mergi după mine?”, a întrebat-o tânărul pistruiat, cu părul în flăcări, după slujba de duminică), fată mare, fetiţă, şi-n cele din urmă cocuţă în leagănul de lemn, pe tălpige, prin care au trecut, succedându-se aproape anual, alţi zece fraţi şi surori. La istlalt capăt al scândurii ­– …n, în creştere (uşor de zis: “când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece...”), în căutarea mitului [personal], pe care-l schimbă o dată cu vârsta: Wunderkind, Romeo şi Julieta, Don Juan, Faust... Pe neprins de veste întreg ţintirimul se umplu de lume, vii şi morţi laolaltă, familiile treceau de la un loc de veci la altul cu dezinvoltura sportivilor care-şi schimbă aparatul la care urmează, din clipă în clipă, să evolueze: bârnă, sol, paralele... Ca Cel de-a zis: „Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelor goale…”

Îl trezi o durere surdă în ceafă, având senzaţia că, înainte s-o pună sub maşina de scris ca amortizor, şi-a rezemat capul pe o pernă umplută cu ţărână şi nu cu puf de gâscă şi pene de înger. “Probabil se răsuceşte-n mormânt, săraca, nu se putea smulge din vrajă …n, de când m-am prins să traduc drăcovenia asta. Ce nu face omul pentru bani?! Dar sufletul nu mi l-am vândut...” Vorbă goală – nu punea nici un preţ pe câştig, ceea ce-l interesa era cartea propriu-zisă, dacă o poate preschimba în carne din carnea lui, în ce măsură, şi, mai ales, dacă are sau nu demon într-însul. Nu de alta, dar ea, Bianca Negru, trebuie că era vrăjitoare, dintr-acelea care nici n-au nevoie să zboare la sabat călare pe mătură. Noaptea sabatului, cu lună plină şi cer înstelat, era impregnată în pielea-i bălană, ca îmbăiată în Calea Lactee, din născare. “Cu-cu-ri-gu!”, trâmbiţă la un moment dat perna, “Cu-cu-ri-gu!!”, “Cu!-cu!-ri!-gu!!!” Din maşina de scris ieşi bunica, până la brâu, şi, răsucindu-se în semiprofil spre foaia tipărită, îşi aruncă privirea asupra celor scrise. “Şterge! Şterge tot, îl apostrofă, blând, bătrâna, cum crezi c-au să te iubească fetele când tu le înşiri verzi şi uscate despre o babă?” Vedenia dispăru la fel de pe neaşteptate cum s-a şi ivit, şi nici nu ar fi crezut în vreo arătare dacă, imediat după “bârnă, sol, paralele...”, cu alineat, nu ar fi citit:

“Când a fost bunica fată...”

În ajunul celei de-a 25 aniversări de la proclamarea, pe 31 august 1989, a limbii române drept limbă de stat şi trecerea la alfabetul latin, Comisia pentru decernarea Premiului Naţional nu a găsit de cuviinţă să premieze nici un scriitor. Aici s-ar putea pune punct, de vreme ce statul şi-a întors demonstrativ faţa de la oamenii de litere, acum tot mai ai nimănui; la rândul lor, aceştia nu au decât să declare greva scrisului, dar parcă-i văd pe câte unii prinşi în campania electorală de la toamnă, pe post de propagandişti de partid, în numele breslei se-nţelege, şi astfel aservind, o dată în plus, cultura noastră unei cauze politice. Care cauză – „europeană”, se-nţelege (o umbrelă tot mai încăpătoare!) – va mobiliza şi interpreţi, şi actori, şi regizori, într-un cuvânt – artişti; fiecare partid cu taraful lui. (Alt taraf, pe care unii artişti au şi început să-l părăsească în grabă, cutreieră actualmente Rusia – dar nu spre a convinge Moscova să ridice embargoul la fructe şi legume, ci pentru a se cere, cu ţară cu tot, în Uniunea Vamală –, la îndemnul socialistului Igor Dodon, acum „moldoveanul nr. 1” al ţării noastre, ce numai de „patrioţi ai Moldovei” nu duce lipsă…)

De ce nu s-au putut mobiliza cei câţiva membri ai Comisiei care reprezentau artele – de la compozitorul Eugen Doga, laureat în 2008 al Premiului de Stat în valoare de un milion de lei, la preşedintele Uniunii Scriitorilor, poetul Arcadie Suceveanu, şi el laureat al Premiului de Stat –, după ce că mai multe instituţii de cultură, dar şi alţi laureaţi ai Premiului de Stat, l-au susţinut pe singurul candidat la Literatură rămas în cursă, este greu de spus, dacă nu cumva tocmai interesul politic de moment şi-a spus cuvântul, printr-o jenantă conspiraţie a tăcerii în jurul lui Paul Goma. Senzaţia că jocurile erau făcute de la bun început, de dragul corectitudinii politice, se amplifică pe măsură ce numiţii membri ai juriului nu se grăbesc să-şi explice absenţa de la şedinţa finală (à propos, şi votul în plic nu s-a putut?! – este o practică acceptată în numeroase ţări), care în cazul candidatului la Literatură s-a dovedit a fi… sentinţa finală.

Dintr-odată credibilitatea unui sistem construit în toţi aceşti ani, care de dragul „interesului naţional” nu va ezita să scoată din cursă anumite personalităţi incomode – nu atât prin mijloace cinstite, cât prin neprezentare, apelând pentru asta la oameni-curele de transmisie –, s-a prăbuşit. La fel, şi „neafilierea politică” a unor uniuni de creaţie & instituţii ştiinţifice; şi iluzia autonomiei esteticului odată cu ea. („Scrieţi băieţi, orice, numai… să vă [în]scrieţi în partidul nostru!”, astfel s-ar putea răstălmăci, în noile condiţii, apelul paşoptistului Ion Heliade-Rădulescu. Muzicienii & reprezentanţii altor arte să-şi caute sloganurile lor, bune de întors pe toate feţele…) De unde în ultimii ani ai guvernării comuniste prim-planul scenei îl ocupase „Caravana culturii” – această replică peste veacuri a renumitelor „sate potiomkiniene” –, acum există riscul transformării unor bresle artistice în oficine pdl-iste, pd-iste, plr-iste…

În ciuda faptului că nici un scriitor nu s-a învrednicit anul acesta de Premiul Naţional, Ţara Moldovei nu este în pană de scris, şi nici de citit – editorii continuă să scoată cărţi; librăriile sunt deschise, unele şi sâmbăta şi duminica; autorii îşi lansează opusurile chiar şi în perioada estivală în faţa unui public când mai numeros, când mai select… Or, în ultimă instanţă, prin neacordarea Premiul Naţional nici unui scriitor, Comisia prezidată de Primul ministru, în componenţa căreia se regăsesc mai mulţi miniştri & funcţionari de stat, tocmai i-a acordat Republicii Moldova (ce-şi datorează existenţa şi Republicii Literelor de la 1989, „anul când Dumnezeu a fost român” – a nu se uita acest lucru), nici mai mult, nici mai puţin, Clauza Naţiunii celei mai Defavorizate. Punct. Capătul nu se vede.

Sărbători fericite!