Emilian Galaicu-Păun

În mare, sunt două modalităţi de a ieşi în larg: fie pui mâna pe vâsle şi tragi la rame, fie… te muţi pe o insulă. Prima îţi oferă şansa să hotărăşti de unul singur cât de departe vrei să ajungi (& cât te ţine cureaua!), cu riscul să naufragiezi însă (la modul cel mai fizic cu putinţă); cea de-a doua îţi oferă toată siguranţa (sigur, dacă nu ajungi pe insulă ascuns în vreun camion obscur, ca în Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea, de Romain Puertolas, Baroque Books & Arts, 2013), fără adrenalina iminentă unei călătorii „peste ţări şi mări”.

Întrebarea este dacă e cu putinţă şi una, şi alta – şi încă, în acelaşi timp. Este, mă grăbesc să afirm, cel puţin în materie de spiritualitate. Scurt pe doi, după ce nişte poeţi au tot vâslit, fiecare în bărcuţa (de ce nu bateau-mouche? sau Transatlantic?) proprie, iată-i transferaţi pe o insulă, şi nu pe una oarecare, ci chiar pe insula Britanică. Cum li s-a întâmplat minunea? Simplu – revista londoneză Poem: International English Language Quarterly publică un număr special – Vol. 4, numbers 3-4, september-december 2016 – dedicat poeziei române contemporane, Romanian Special Issue, în selecţia americanului Adam J. Sorkin. Precizând în editorial că „Poem is a magazine, not an encyclopaedia”, editoarea Fiona Sampson, ea însăşi o poetă remarcabilă, face loc, nu atât pe insula, cât în Republica literelor britanice, unor „coloni” români, în număr de 25: Radu Andriescu, Linda Maria Baros, Daniel Bănulescu, Magda Cârneci, Mircea Cărtărescu, Ruxandra Cesereanu, Aura Christi, Denisa Comănescu, Daniela Crăsnaru, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Păun, Ioana Ieronim, Nora Iuga, Diana Manole, Mariana Marin, Nicolae Prelipceanu, Dan Sociu, Marin Sorescu, Grete Tartler, Mihai Ursachi, Liliana Ursu, Matei Vişniec, George Vulturescu. Şi astfel ia fiinţă o Republică a literelor române în Marea Britanie, fix pe 200 de pagini, toate traducerile datorându-se lui Adam J. Sorkin (la patru mâini fie cu autorii traduşi, fie cu George Volcianov, Lidia Vianu, Alina Cârâc, Cristina Hanganu-Bresch, Daniel Mangu, Radu Surdulescu, Petru Iamandi, Doru Motz, Elena Bortă, Diana Manole, Ioana Vlad, Georgiana Farnoaga, Ileana Orlich, Mihaela Moscaliuc, Olimpia Iacob). Impresionant, nu?! (Păcat doar că textele nu sunt însoţite şi de scurte fişe personale, ceea ce ar fi transformat acest Romanian Special Issue într-o adevărată antologie.)

De menţionat că Poem: International English Language Quarterly apare la Editura Routledge, una dintre cele mai importante din Anglia, şi că fiecare poet are linkul lui (nu-i mai puţin adevărat că se deschide doar la primul poem, cât să dea o imagine a autorului selectat), al meu de pildă fiind acesta.

După cum era de aşteptat (se putea altfel?!), aprigul susţinător, iar de curând şi garantul statalităţii moldave, preşedintele Igor Dodon a avut prima întrevedere cu un lider politic „străin”, nimeni altul decât noul preşedinte al nerecunoscutei Republici Nistrene, Vadim Krasnoselski (pe care de altfel, l-a şi felicitat la vremea respectivă, încă nefiind el însuşi înscăunat oficial). Întâlnirea a avut loc miercuri, 4 ianuarie, la Bender (pentru noi, în continuare Tighina), iar declaraţiile debordând de optimist ale proaspătului lider moldovean (asta după ce că, ceva mai înainte, punea întreaga vină pentru sângerosul conflict de pe Nistru din 1992 pe umerii Chişinăului!!!) mie unuia mi-au sunat mai curând a lozinci electorale: „Am ferma convingere că în următoarele luni, locuitorii de pe ambele maluri ale Nistrului vor simţi schimbări benefice pe subiectele care le-au aşteptat demult” (trec peste greşelile de exprimare, dar şi peste limba de lemn – caracteristice vorbitorului).

Dar să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului – pornind de la intenţia („Scopul vizitei a fost stabilirea contactelor cu noua conducere din regiunea transnistreană şi stabilirea unui mecanism de conlucrare pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului”), absolut salutară, apoi identificând „o serie de probleme, de la diplome, numere de înmatriculare, prelucrarea terenurilor agricole din Dubăsari, problema şcolilor moldoveneşti, până la facilitarea circulaţiei cetăţenilor între cele două maluri ale Nistrului”, întrebarea mea este cum anume se va întâmpla apropierea malurilor: prin „moldovenizarea” Transnistriei, puţin probabilă, sau prin „transnistrizarea” R. Moldova, deja pusă în practică prin câteva gesturi forte (scoaterea drapelelor U.E. de pe clădirile de stat; „limba moldovenească” afişată pe site-ul Preşedinţiei; pe când trecerea la „neostenita chiriliţă”?!)?

Nu-i voi face însă un proces de intenţie preşedintelui proaspăt inaugurat; la urma urmei, de ce n-ar beneficia şi dânsul de perioada de graţie a celor 100 de zile?! Profit totuşi de această întrevedere ad-hoc dintre cei doi lideri abia intraţi în pâine – şi, după toate, având acelaşi tutore, ca să nu zic Tătuc (din Kremlin)! – spre a aduce în atenţia publică o mare problemă ce ţine de cultura naţională.

Este vorba de o frescă unică în felul ei, Moldova ospitalieră din Casa de Cultură a satului Chiţcani, raionul Slobozia, semnată de graficianul Ilia Bogdesco (1923 – 2010), originar din Botuşani, Râbniţa, lucrare pentru care a fost distins, în 1968, cu Medalia de Aur a Academiei de Arte Plastice din URSS («Большая золотая медаль Академии художеств СССР за создание монументальной росписи в интерьере Дома культуры совхоза Красный садовод Слободзейского района Молдавской ССР»). Iată ce-şi amintea regretatul plastician în legătură cu această creaţie ieşită din comun: „…o compoziţie enormă, lucrată în tempera, despre oamenii muncii, despre frumuseţea lor spirituală, despre ospitalitatea lor. Am fi dorit ca personajele să fie cu adevărat vii, ca spectatorul să se simtă participant la evenimentele înfăţişate şi să se pătrundă de convingerea că tot ce se întâmplă în faţa ochilor, chiar dacă nu a avut loc în casa lui, totuşi se petrece undeva în preajmă, foarte aproape” (Илья Богдеско. Круг за кругом, Кишинев 2014). După care maestrul intra în detalii, tehnice şi de compoziţie, pentru a încheia cu un fapt cât se poate de grăitor: „Nu pot să nu-mi aduc aminte, cu mari emoţii, cum în timp ce lucram la frescă, au intrat în casa de cultură trei ţărani bătrâni, s-au uitat la desene, şi-au făcut cruce şi s-au închinat ca-n faţa unui iconostas”.

Ei bine (nimic bun, de fapt!), fresca Moldova ospitalieră din Casa de Cultură a satului Chiţcani, Slobozia, se degradează pe zi ce trece, în ciuda eforturilor susţinute ale unor oameni de cultură ce se bat de ani buni pentru salvgardarea acesteia. Şi dacă cele două administraţii, înainte să se ocupe de „diplome, numere de înmatriculare, prelucrarea terenurilor agricole din Dubăsari, problema şcolilor moldoveneşti”, şi-ar da mâna pentru cauza comună a unei opere de patrimoniu? Nu-i o întrebare retorică, şi nici peste puteri, de vreme ce s-au găsit mijloace administrative ca mii de cetăţeni de pe malul stâng al Nistrului să fie aduşi în mod organizat să voteze în turul doi al alegerilor prezidenţiale din RM.

Poate mai mult ca oricând, artiştii au simţit pe propria piele ce înseamnă să fii „supt vremi” în regimurile totalitariste din secolul XX – geniul creator însă a răzbătut, din când în când, chiar şi atunci când aşa-zisa comandă socială se cerea pur şi simplu executată. Privind în urmă, cine-ar îndrăzni să şteargă cu buretele lucrările „sociale” ale lui Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Igor Vieru, Lazăr Dubinovschi (vai, în cazul acestuia din urmă bâtele unor barbari au redus la o grămadă de fier monumentul lui Marx şi Engels, din faţa actualului Parlament – de departe cel mai uman înălţat în RSSM vreodată), Aurel David ş.a.m.d. Sigur, Casa de Cultură a satului Chiţcani nu-i o Capelă Sixtină la scară locală, şi nici Moldova ospitalieră nu este Facerea Lumii de Michelangelo – cert e că în cazul frescei lui Ilia Bogdesco arta de cea mai înaltă probă transcende mesajul ideologic („ne-am propus să realizăm fresca fără răpăit de tobe”, se mărturiseşte pictorul), revelând un Mare Artist, pe nedrept înstrăinat (a plecat din viaţă la Sankt Petersburg, unde s-a stabilit în 1992).

Înainte de a-l readuce acasă, ce-ar fi să se înceapă restaurarea uneia din creaţiile sale de vârf, cu eforturi comune (cum ar veni, moldo-moldoveneşti!) – nu cred să coste mai mult decât o campanie electorală. Ar fi un gest ales, al unui (şi altui) preşedinte ce se vrea „al tuturor moldovenilor”.