Uşor de spus, chiar şi-n engleză, mai cu seamă dacă te numeşti John Fitzgerald Kennedy: „Ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country” (pentru necunoscători: „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta”); infinit mai greu de tradus în fapte, câtă vreme Patria este afacerea tuturor nechemaţilor. În comparaţie cu fraza celui mai tânăr preşedinte american din istoria Statelor Unite, replică personajului Ştefan cel Mare din piesa lui Barbu Delavrancea Apus de soare: „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor” seamănă cu linia de orizont, mereu îndepărtându-se – aţine-te după ea!
Există şi fraza unei ţărance analfabete din Italia secolului al XIX-lea, care-şi îndeamnă fiul: „Scappa, che arriva la patria!”, de frica înrolării în armată. (Vai! ce contrast izbitor cu apelul optimist al imnului francez: „Allons enfants de la patrie…”) Preferata mea este reflecţia unui mare intelectual rus (mea culpa, îmi scapă numele) care, într-o emisiune de la radio «Эхо Москвы», a spus cam aşa (în traducere liberă): „Nouă ne cereau să muncim pe brânci în numele viitorului copiilor noştri; iar acum lor li se spune ce bine am trăit în URSS!” Punct şi de la capăt.
* * * * * * *
Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări este trasată de-o sută de mii de fecioare dormind una-n alta pe-o parte ce şi-au dezvelit în somn naşterea. Având atâta geografie cât să-şi strângă genunchii la gură, în poziţie de fetus, şi atâta istorie cât să vină pe lume înainte de termen, prin cezariană, ea este ceea ce mai rămâne dintr-însa după ce toată lumea a (re)cunoscut-o, în sens laic sau biblic, fiştecare după cum i-au poftit purceaua de inimă. Dată fiind natura-i schimbătoare, nu poate fi localizată decât cu aproximaţie, undeva între râurile N-u şi P-t, de jur-împrejurul metropolei Ch-ău, buricul pământului al acelor ţinuturi, la intersecţia meridianului „până a nu să mărita era nevastă” cu paralela „iară măritându-să, au ieşit fată”. „Ubi bene” pentru localnici, de vreme ce n-au părăsit-o, „Ibi sunt leones” pentru peţitorii străini, atât timp cât n-au dat peste ea, se cheamă că s-ar numi Patrie-mamă dacă ar fi de faţă; cum însă maştera (de la „naşterea mă-si!”, când ţi se răsuceşte anevoie limba-n gură) îşi petrece nopţile prin mahalalele continentului, noi, copiii ei, îi spunem Cleopatria. Dacă o întrebi: „A cui-s, mamă?”, pe loc te gratifică: „Faraonule!”, dar şi fără să ne-o spună de la obraz ne simţim copiii nimărui (în acest sens, catrenul unei fetiţe de numai 10 ani, Angela Ciobanu, redă cum nu se poate mai bine acel contradictoriu sentiment al dragostei de ţară: „Patria este mama,/ Patria este tata;/ Şi chiar dacă nu e aşa,/ Eu îmi iubesc patria mea”). Singura schimbare demnă de luat în seamă vine odată cu intrarea în lumea celor adulţi: brusc, nu ţi se mai zbiară în ureche „Faraonule!”, ci „dobitocule!” (e ca şi cum după ce te-ai simţit stăpân peste Egiptul copilăriei tale, cineva te-ar scoate cu de-a sila din delta natală, cu căţel şi purcel, cum scrie la carte, ca pe nişte „turme însemnate de oi şi boi”). Dovadă că ai crescut suficient de mare pentru „pro patria mori” care, fii sigur, nu-i va scăpa din vedere. După cât s-a murit pentru patrie, ţara aceasta ar fi trebuit să-nconjoare de trei ori planeta; după cum trăiesc urmaşii celor în numele cărora s-a murit, impersonal şi pe-un cap, n-ar mai avea loc pe faţa pământului. Văzută de la înălţimea zborului de cuc, seamănă cu urma desculţă a unui picior, stângul, cu degetul mare mult îndepărtat de celelalte patru, ca şi cum n-ar fi fraţi sau ar arăta zi şi noapte „V”[ictorie], asta în cazul în care nu l-a despicat cu bună ştiinţă, după exemplul deţinuţilor GULAG-ului care lucrau la tăiat păduri hotărâţi să-şi procure, cu preţul automutilării, două-trei săptămâni de concediu medical, uneori salvatoare, încât îţi vine să-ţi mobilizezi bruma de latină pentru a întreba, patetic sau pur şi simplu scârbit: „Quo vadis, Republica?” „În cur”, vine răspunsul atunci când te aştepţi cel mai puţin la un răspuns. Istoria patriei este viaţa de zi cu zi a unei femei bătute de omul ei peste gură; când judele l-a cercetat pe acesta de ce nu-i dă şi el, ca toată lumea, la cur, bărbatul i‑a răspuns senin: „Dacă de cur îi bună, de gură-i rea!” Ceea ce înseamnă c-am ajuns exact acolo de unde am pornit. Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări trece prin naşterea [mă-si!] a celor o sută de mii de femei care dorm una-n alta pe-o rână cu curul în străinătate.
* * * * * * *
Acum mă bate gândul că dacă s-ar introduce un impozit pe patriotism, de orice culoare – un fel de „fumărit” din vremurile pe care le tot invocă unii şi alţii, fiecare în interes propriu –, datoria de 1 miliard $ pusă pe umerii cetăţenilor ar putea fi întoarsă dintr-un foc. Pe când o clacă, dragi bărbaţi ai neamului (nevoii, spunea M. Eminescu): „Hai să ne facem datoria!”?!