Emilian Galaicu-Păun

Sub cupola (de circ roman!) de la RomExpo, Bucureşti, cel mai mare târg de carte din România, Gaudeamus, îşi cheamă în arenă autorii & cititorii, pentru ultima paradă a modelor literare sezonul Toamnă-Iarnă. De miercuri, 22, până duminică, 26 noiembrie, noimele limbii & culturii române & universale se desluşesc în varii ediţii, de la case mari şi mai mici – totul e să fii prezent la faţa locului. Şi am fost, cum să nu?!

N-aş putea să spun cu exactitate al câtulea Gaudeamus a fost acesta pentru mine, şi nici să-l situez într-un posibil Top Trei sau Top Zece al celor mai bune ediţii, cert este că şi orizontul de aştetare n-a mers prea departe. Urmărind de-a lungul anului noutăţile literare (& prezentându-le, pe cele mai însemnate), Târgul de Carte îţi oferă posibilitatea să aduni liniile directorii într-o palmă, una foarte deschisă, şi – dacă ne gândum şi la reducerile substanţiale (unele, la jumătate de preţ!) – cu dare de mână. Drept care au dat buzna prăpădenie de oameni, de toate vârstele & condiţiile sociale (foarte multe clase de copii, cu doamnele educatoare), mişunând într-o veselie printre standuri, de la o editură la alta, de la o lansare la alta, de la un nivel la altul (din cele trei, că dacă ar fi fost mai multe, oricum erau pline). Evenimentele şi ele n-au stat pe loc, astfel încât concomitent aveau loc câteva zeci de lansări, la case mari şi mai mici, ale unor autori de primă mână sau abia intrându-şi în mână. Şi aşa, ori de câte ori făceai turul editurilor, c-o fi după acele ceasornicului sau împotrivă, tot din lansare în lansare nimereai. Printre acestea, şi ale unor autori români din Basarabia (istoricul Sergiu Musteaţă, scriitorii Ion Hadârcă şi Dumitru Crudu, artistul plastic Anatol Nicolae Ioan Rurac, acum pe post de prozator; în paranteză nu pot să nu amintesc mica întâmplare ce-l va marca pe acesta din urmă – lansându-şi romanul Dublu 57 (LVII) sau Ora Bucureştiului se amână, scos la Eikon, primul autograf i-a fost solicitat de către o cititoare cu numele... Preda! Asta da, încercare pentru un debutant în ale scrisului!), culminând cu seria de antologii „Literatura română din Basarabia. Început de secol XXI” (Roman, în 2 volume; Proză scurtă; Eseu; Dramaturgie; Poezie), coproducţie a Editurilor Arc şi Ştiinţa.

Ce s-a remarcat de la bun început, iar confirmările n-au întârziat să vină, este puţinătatea noutăţilor – ceea ce, în sine, nu-i chiar o noutate (şi Gaudeamus-ul 2016 n-a dat pe dinafară de titluri inedite) –, de unde unele se anunţau încă de-acum un an (bunăoară, volumul doi al Operei poetice a lui Paul Celan, de la Polirom; sau volumul doi al Operei poetice a lui Ezra Paund, de la Humanitas). În schimb, reeditările au prins bine Polirom-ului, care a tras o nouă ediţie de autor Kazuo Ishiguro, proaspătul laureat al premiului Nobel pentru Literatură (atât că, spre deosebire de alţi ani, când lua Nobel-ul austriaca Elfriede Jelinek ,sau turcul Ohran Pamuk, sau germana originară din România Herta Muller, n-am mai văzut să se formeze cozi la standul prodigioasei edituri ieşene). Dacă stau să mă gândesc mai bine, tendinţa s-a generalizat în ultimii ani (poate chiar deceniu); a lipsit doar Paul Daian, cu goarna-i de metal şi cocoşelul pitic Stuki pe pălărie, dând glas (numai nu pustietăţii): „Cumpăraţi cărţi, că de citit oricum nu citiţi!”

Nici un Gaudeamus nu-i cu putinţă, pentru mine, fără să-mi revăd vechii prieteni – ştiu chiar unde-i voi intersecta, ca şi cum ne-am fi înţeles din timp! –, Alexandru Ecovoiu, Ion Pop, Ioan Pintea, Simona Popescu, Romulus Bucur, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, Radu Vancu ş.a. Veniţi unii de la sute de kilometri depărtare, alţii croindu-şi drum prin ambiteiajele unui Bucureşti sufocat de trafic, anume ei prefac târgul de carte (cu accentul pe târg, căci totul e de vânzare) într-o sărbătoare a lecturii (acum, accentul s-a deplasat pe carte), la care a pus osul şi subsemnatul, cel puţin pe post de redactor (y compris, al seriei „Cartier de colecţie”, lansată vineri).

Şi cu asta, tocmai au luat sfârşit muncile de toamnă-iarnă, şi deja se întrevăd muncile de primăvară-vară...

Acum nişte ani, prezentam volumul postum al lui Vasile Vasilache, Verzi suntem, verzi..., Litera, 2009, reunind textele publicistice ale distinsului nostru prozator originar din s. Unţeşti, Ungheni; abia dacă auzisem, pe atunci, de pământeanul său, sculptorul Dumitru Verdianu (n. 1954, Ungheni). De văzut, nici atât, artistul locuind de ceva timp la Viena şi expunând mai mult în spaţiul occidental, dar şi la Sankt Petersburg, unde a făcut Academia de Arte Frumoase (1976 – 1982). A trebuit să merg la faţa locului, în capitala austriacă, pentru a-l cunoaşte – mai întâi ca om, venit la vernisarea expoziţiei colegului său Anatol Rurac, pe 8 mai 2013, de Ziua Europei (am scris la timpul respectiv despre ea), apoi ca artist, în 2014, când Muzeul Naţional de Artă al Moldovei găzduia, în sala mică, o expoţizie personală Dumitru Verdianu.

Nu este neapărat să expui în săli cât nişte stadioane, ca să te considere lumea mare artist. O figurină de doar câţiva centimetri poate avea un impact emoţional asupra privitorului mai ceva decât un ditamai complexul monumental. Şi o singură sculptură poate transforma spaţiul ambiant într-o galerie de artă. Or, de data aceasta, sala mare de la parterul Muzeului Naţional de Artă din Chişinău i-a permis artistului plastic să facă nu doar o simplă (a câta?!!) expoziţie personală, ci mai degrabă o retrospectivă în toată puterea cuvântului, la vernisarea căreia, pe 15 noiembrie curent, publicul a umplut pur şi simplu spaţiul dintre exponate, pe post de... liant între viaţă şi artă. (Nu-i mai puţin adevărat că „din cauza pădurii nu se vedeau copacii”, altfel spus – privitorii parcă au fi luat aerul de la gura statuetelor, ascunse după spinările vizitatorilor.) Cum bună parte a lucărilor sunt de dimensiuni mici, a trebuit să merg a doua zi pentru „a vedea copacii”, aparte sau în „pâlcuri” (tematice), în întreaga lor măreţie (între paranteze, se cere apreciată şi priceperea pictorului Mihai Ţăruş, şi el absolvent al Academia de Arte Frumoase de la Sankt Petersburg, care l-a ajutat colegial să-şi construiască expoziţia).

Înainte de a încerca să definesc în câteva cuvinte arta lui Dumitru Verdianu, musai să-i ascultăm pe criticii de specialitate, şi mai cu seamă pe Vladimir Bulat, recunoscutul expert în arta contemporană: „Artistul Dumitru Verdianu a refăcut în creaţia sa practic întregul parcurs al sculpturii secolului XX. Este un individ extrem de inventiv şi imaginativ. Mare admirator al lui Brâncuşi, el a resimţit continuu prezenţa acestui reper puternic în sistemul său de valori. Un alt reper al inspiraţiei sale este cultura ţărănească – o recurenţă a artei culte în întregul spaţiu românesc, moştenită, poate, tot de la Brâncuşi, întemeietorul modernităţii plastice (...)” Un ochi cât de cât familiarizat cu arta modernă va recunoaşte lesne „ADN-ul Brâncuşi” în lucrările lui D. Verdianu, dar şi extraordinara libertate pe care şi-o ia artistul în raport cu marele său predecesor. Astfel, dacă Omagiu lui Brâncuşi face trimitere directă la Coloana fără sfârşit, Omagiul mamei reface drumul invers, de la Masa tăcerii la... măsuţele rotunde din curţile ţăranilor noştri pe care se răsturna mămăliga. (Rămânând încă puţin în „aria Brâncuşi”, poetul Nicolae Dabija observa la vernisarea expoziţiei că, dacă gorjeanul sculpta „însăşi ideea de zbor”, de unde şi caracterul mai degrabă abstract al Păsărilor sale, ungheneanul nostru toarnă în bronz & şlefuieşte în marmoră păsări domestice, boboşi şi cocostârci, parcă revendicând-şi o dată în plus apartenenţa la acest spaţiu.) Gândirea conceptualită îşi spune cuvântul în lucrări ca Abel, Cain (una dintre cele mai puternice), dar şi în ciclul Yin şi Yang, despre care acelaşi Vladimir Bulat scrie: „Opoziţia dintre aceste două poluri poate fi privită şi prin intermediul oglinzii, a reflectării în ea. Demersul plastic se naşte din tensiunea dintre ele: obiect (care poate fi şi subiect) şi reflectarea acestuia”. Absolut formidabilă este şi seria Întoarcerea fiului rătăcitor, c-o fi sculptura de mici dimensiune realizată în piatră de Cosăuţi, c-o fi compoziţia monumentală în lemn, bronz şi piatră – după mine, centrul de gravitate al prezentei expoziţii. (Şi n-am spus nimic despre grafica lui D. Verdianu, rafinată & senzuală în egală măsură, care ar putea ilustra cu brio o antologie de versuri, de ce nu – chiar 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, Nemira, 2016.)

Acestea fiind spuse, judecaţi şi domniile voastre ce este mai prielnic sufletului – să ieşiţi la un referendum pe care şi l-au dorit mai degrabă perdanţii în alegerile municipale din 2015 şi 2011, sau să mergeţi la o expoziţie excepţională de sculptură, într-unul dintre cele mai frumoase muzee de artă din întreg spaţiul românesc. Iar dacă vremea mohorâtă nu vă lasă să ieşiţi din casă, puteţi da un clic aici: http://sculpturesverdianu.com/about/romana.html, şi minunea nu va întârzia să se arate.