La adăpost de „moartea colectivă”
Mea culpa: la aflarea cumplitei veşti despre atentatul terorist de la Barcelona, am avut o reacţie... livrescă, drept care am deschis Memoriile lui Mircea Eliade la capitolul XV, Enigma „morţii colective” şi am citit: „Când, în noaptea de 9 septembrie 1940, am coborât în adăpostul antiaerian al imobilului unde locuia, la etajul IV, unul din colegii mei de la Legaţie, deodată, pe neaştepate şi înghesuite una într-alta, de parcă ar fi constituit un singur episod, fără întreruperi, mi-am amintit o seamă de întâmplări din ultimii trei ani. Impresia era atât de stranie, încât mi-am spus că, foarte probabil, nu voi mai ieşi viu din acest adăpost”. De înţeles, groaza unui intelectual de calibrul lui Eliade în faţa „terorii istoriei” (în plan artistic, a se vedea şi romanul Noaptea de sânziene, partea I, cap. VII), în expresia-i cea mai fără discernământ, a „morţii colective”, atunci când ai presentimetul (dar şi... responsabilitatea!) unui destin excepţional. Dacă îmi îngădui să-l citez mai pe larg, e deoarece mai multe victime ale atentatului de la Barcelona – c-o fi vorba de morţi sau de răniţi (nu-i corect să mă întreb dacă printre ei se afla „un viitor Eliade”, cert este că fiecare-şi vedea altfel destinul) – sunt aproximativ de aceeaşi vârstă cu tânărul erudit care scria:
„N-am fost niciodată curios să cunosc mai dinainte «sosul cu care voi fi mâncat». Ştiam însă că va veni o zi când «Istoria» mă va împiedica să cresc şi să devin eu însumi. Ştiam că voi fi ameninţat să fiu înghiţit şi digerat de viu în pântecul unui monstru. Mă consola gândul că apucasem să scriu măcar o parte din cărţile pe care le visasem şi să public măcar Yoga, deşi eram ros de remuşcări că nu scrisesem Viaţa Nouă, nu terminasem La Mandragore şi nu tipărisem volumul I din „Zamolxix”. Dacă doream atât de mult libertatea era, în primul rând, pentru a putea încheia măcar lucrările începute. Bănuiam că, într-un anume fel, ciclul de «creaţie românească» se apropia de sfârşit. Abia împlinisem 31 de ani, eram încă – şi mai ales mă simţeam – foarte tânăr, plin de proiecte şi de posibilităţi. Îmi spuneam că voi găsi o catetdră în Italia (unde mă invita Tucci) sau în Statele Unite, unde mă îmbia Coomaraswamy. Nu vedeam în exil o rupere de cultura românească, ci numai o schimbare de perspectivă, mai exact o deplasare în diaspora. Mă gândeam la exil fără amărăciune şi fără nici un gând de răzbunare. În câţiva ani, avusesem tot ce se putea avea în România, în afară de avere: glorie, notorietate, prestigiu; fusesem şi poate mai eram încă «şeful generaţiei tinere». De tot ce mi se întâmplase în ultimele luni nu puteam învinui pe nimeni, nici măcar pe Carol sau pe Armand Călinescu. Vedeam aici destinul generaţiei noastre: zece ani de libertate, şi apoi din nou «condiţionaţi» de momentul istoric. Lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel, dar sentinţa nu putea fi abolită; putea fi, cel mult, amânată încă doi-trei ani. De astă dată ştiam şi eu, ca toată lumea, că războiul se apropie, că orice am face, vom fi şi noi implicaţi, că singura problemă a românilor era, după expresia lui Anton Golopenţia, «cum să iernăm». Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu credeam că generaţia mea avea destin politic, aşa cum avusese generaţia războiului şi cum speram că vor avea generaţiile care vor veni după noi. Destinul nostru era exclusiv cultural. Aveam de răspuns la o singură întrebare: suntem sau nu capabili de o cultură majoră, sau suntem condamnaţi să producem, ca până la 1916, o cultură de tip provincial, traversată meteoric, la răstimpuri, de genii solitare ca Eminescu, Hasdeu, Iorga? Apariţia unui Vasile Pârvan, unui Lucian Blaga, Ion Barbu, Nae Ionescu şi a altora îmi confirmase încrederea în posibilităţile creatoare ale neamului românesc.”
Mă opresc aici – altminteri risc să citez pagini întregi; îngăduie-mi-se să mai transcriu o singură frază, din cap. XVIII: „Verificam ceea ce descoperisem de mult: împotriva «terorii istoriei» cea mai bună apărare după experienţa religioasă era spiritualitatea, creaţia, cultura” –, nu înainte de a adăuga pe lista ad-hoc propusă de Mircea Eliade şi numele autorului Memoriilor, cel care va scăpa în câteva rânduri de „moartea colectivă”, pentru a-mi exprima solidaritatea, în felul acesta „livresc”, cu victimele atentatului de la Barcelona, dar şi de la Londra, Nice, Paris, Istanbul, New York etc. Dacă există consolare în cetitul cărţilor – că doar nu degeaba se citeşte la mort! –, v-aş îndemna să deschideţi Jurnal-ul de doliu al lui Roland Barthes la întâmplare; întâmplarea face că tocmai l-am deschis la pag. 190, unde citesc: „3 august 1978. Nu-mi doresc să fac decât călătorii în timpul cărora nu aş avea răgazul să spun: vreau să mă întorc!”
