Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Leo Butnaru: Diferența de vârstă dintre Mallarmé și Valéry era de 30 de ani fără unu. Fac acest calcul, pentru a-mi aminti cine, la vremea debutului meu (în presă, în mai 1967), la Chișinău, ar fi putut să-mi devină, eventual, maestru de direcție, să zic așa. Fie și la distanță, să-mi fie, prin creația sa, exemplu, punct sau traseu de orientare. Dar nu face să-mi amintesc un astfel de decalaj de vârstă între colegii mei de debut și posibilii maeștri ai scrisului moldovenesc-socialist-realist de atunci.

Eu unul nu găseam repere pentru admirație, venerație și jind de a mă lipi de vreun magistru. Pur și simplu, aceștia nu existau, scriitorii aflați cam la cincizeci de ani de existență fiind angajați în servirea pe cinste (partinică!) a celor ce elaboraseră așa-zisul cod al constructorului comunismului. Iar decalajul dintre noi, cei la 17-18 ani, și colegii din generația '60, unii dintre care făceau tentative de înnoire a discursului litera dintre Nistru și Prut, era, în medie, una de cincisprezece ani. Ei bine, acei colegi se aflau încă ei înșiși într-o perioadă de formare și consolidare de destin literar, abia de-și publicaseră câte 2-3 cărți care, bineînțeles, nu făcuseră găuri în cerul literaturii române.

Da, să o luăm în totalitatea literară panromânească, la vremea debutului nostru deja afirmându-se distinct mai mulți autori, pe care îi citeam, și cu care „ai noștri” ar fi concurat cu mare dificultate. Știam și admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, dimpreună cu cele ale marilor nume afirmate în interbelic – Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Bogza etc., etc. Dintre aceștia, posibil să se fi găsit cineva care, dacă mi-ar fi fost dat, la capătul unei întâlniri providențiale, să-mi fi devenit idoli. Însă pe colegii mai în vârstă de la Chișinău doar îi urmăream cât de anevoios se maturizau, având și ei restricții impuse de cenzură, ideologia bolșevică, resimțind presiuni partinice, din păcate majoritatea din ei angajându-se deja cu trup și suflet în serviciul realismului socialist, fideli partidului unic și buldog. Personal, simpatizam formulele ceva mai moderne ale prozodiei lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, primul dintre ei având a-mi deveni un susținător pe față, ajungând, să zic, filotimul meu. Îi rămân mereu recunoscător. Din păcate, însă, cu timpul, ambii au cam renunțat la prozodia, la metafora modernității.

Cred că în formarea, în orientarea mea estetică un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg, «Oameni, ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului, dar mai ales a experienței și personalității autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc., și nu putea fi stopat chiar la fiece semafor al ideologiei pernicioase.

De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistică, dar și poetică, narațiunea emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.

Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).

Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)

Prin urmare, la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine un rol de neglijat l-a avut și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă, instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan Bunin, academician la 42 de ani (în Odesa albgardistă), tânărului Valentin Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă, la serviciu”.

Altfel spus, dar în același sens, maeștrii, profesorii întru ale literaturii i-am aflat altundeva decât printre membrii Uniunii Scriitorilor din Moldova – în bibliotecă, unul din ei fiind un profesor... colectiv, celebra revistă „Secolul 20”. Poate de pe acolo și orientarea mea oarecum „deviată” față de cursul general al debuturilor de pe atunci, prima mea carte fiind ușor „mustrată” că în ea nu se regăsea... nicio pereche de rime. E drept, în a doua carte aveam să includ și vreo 15 sonete, ca dovadă că, în ce privește stăpânirea formelor prozodice clasice, nu aveam probleme. Însă imboldul formativ al devenirii mele sigur că a fost și a rămas în volumul de debut.

La Chișinău, chiar dacă nu găseam pe cineva care aș fi dorit să-mi fie maestru, îndrumător, în sinea mea, în felul meu de a mă edifica îmi țineam să mă asemăn (...imaginar...) cu virtualii mei colegi de studenție, de debut, de generație literară din București, Iași, Cluj. Îmi dădeam seama că am avea și unele puncte de contact în ce privește citirea cărților și publicațiilor românești, însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi marcat orientarea artistică, în general, formarea, preferințele, nuanțele canonice, de stil. Eram sigur că ședințele de la „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii Ovid S. Crohmălniceanu sau Mircea Martin erau de un cu totul alt nivel, temperament, registru tematic abordat, în discuții sau recitaluri, decât cenaclurile noastre chișinăuiene. Acolo, la ei/ la ai mei din dreapta Prutului, era totuși mai multă libertate, dexteritate în plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator, decât le aveam eu într-un regim imperial-bolșevic, opresiv, deznaționalizator. Adică, trebuia să mă edific într-un mediu mai complex, mai dur până la ostilitate în comparație cu mediul cultural-artistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau în destin artistic colegii mei bucureșteni, ieșeni, băcăuani, craioveni, clujeni, timișoreni... Citeam, scriam, studiam într-un fel de cvasiilegalitate pe care mi-o impunea acea lume a răului socio-politic, rău imperialist, antiromânesc chiar. Și din acea constrângere, limitare în acțiuni îmi ziceam că trebuie să profit, implicit, de unele avantaje culturologice și literare de care nu mă putea priva, totuși, malefica putere sovietică. Râvneam, căutam aceste oportunități ne-dragi ideologiei oficiale, încercând să le convertesc esențele în spiritul meu, în creația, în existența mea.

De fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi acele prerogative într-o societate atât de dezavantajoasă pentru buna condiție umană a unui reprezentant al ei, dar care nu făcea parte din națiunea sus-pusă (rusă), imperialist-bolșevică. Trebuia să profit, întâi de toate, de cunoașterea unei limbi de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra-realism socialism, extra Brejnev și KGB, – în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol. Să beneficiez de faptul că un Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra literaturii avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin… Atmosfera, entropia, să zic așa, o diversifica mult și samizdat-ul ca vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).

Pe scurt, fără să-mi fac idoli, cred că am avut un maestru... colectiv, un destin exemplar și demn de urmărit și de urmat întru proprie edificare de sine, discipolul. (Că, oricât de orgolioși am fi, nu am putea spune că am fost propriii noștri... discipoli...).

Em. Galaicu-Păun: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Leo Butnaru: S-a întâmplat că, pe la anul 3 universitar, am fost invitat de redactorul-șef al ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru discuție, care avea să se încheie cu o angajare pe jumătate de salariu, ceea ce, pentru un student, nu era rău deloc. Presupuneam că mă recomandase cineva ca potențială persoană, care ar putea face față sutelor de scrisori trimise redacției de cei care ticluiau în special versuri – erau mulți, noian! Pe atunci, cei de sus o țineau morțiș ca redacțiile să le răspundă tuturor „corespondenților voluntari”, printre care erau, bineînțeles, și o mulțime de grafomani, agramați etc. De acolo, apoi de la cenaclul „Luceafărul” de la „Tinerimea...”, am intrat în legătură cu mulți autori care îi cereau redacției păreri, sfaturi. Iar redacția eram... eu! Cum eram văzut de ei?... Am la îndemână un extras din dialogul dintre doi colegi, Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, publicat în revista „Orizont” din 1988: „– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de cândva de la politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclul «Mihai Eminescu» de la Universitate…

– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spectaculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa trebuie să fie un poet adevărat…»” (zice Rusu).

Nu știu dacă cineva mă consideră un maestru de la care a avut de învățat lucruri esențiale în devenirea sa de scriitor, însă deloc puțini tineri mi s-au adresat pentru a-i susține, a le prezenta grupaje de poeme în reviste sau a le prefața cărțile. În unele cazuri, chiar am făcut-o.

Apoi, cu modestia de rigoare, presupun că i-am ajutat pe unii tineri scriitori în oarecare modelare, nuanțare de destin prin traducerile din literatura universală, în special prin cele din avangarda rusă, pe care le-am editat. Cu aceeași modestie, îmi permit să-mi amintesc că, mai mulți ani, am coordonat cenaclurile literare „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei” și „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din Chișinău, frecventate de mulți tineri, unii dintre care au ajuns să-și publice cărțile.

Mi s-a întâmplat ca, uneori, alți tineri să-mi semnaleze că, un X sau un Y, mi-a „furat” texte, republicându-le sub numele lor. Numai că plagiatorii nu pot ajunge... discipoli! Discipolul presupune... disciplină și corectitudine, nu?

În continuare, sunt solicitat să citesc computerograme/ manuscrise de posibile cărți și să opinez sau chiar să le scriu un cuvânt însoțitor. Însă în aceste cazuri ar fi mai curând vorba de relațiile dintre un scriitor ceva mai experimentat cu mai tineri colegi. Doar atât.

Revelaţia „expediţiei noastre cinematografice” s-a dovedit a fi pământeanul lui Cioclea (mai exact, din Zăbriceni, satul în care viitorul poet a mers la şcoală în clasele a 9-a şi a 10-a), operatorul Gheorghe Ţiţei, şi el stabilit la Moscova încă de prin anii ’70. În ziua convenită din timp, ne dă întâlnire la staţia de metrou Tretiakovskaia, în chiar inima capitalei ruse, la doi paşi de Kremlin. Ne recunoaştem din primă, fără să ne fi cunoscut înainte – mic de statură, cu ochi foarte vii, i se citeşte spiritul boem pe faţă, nedezminţit după ani. Este o alegere cât se poate de inspirată, căci ceea ce urmează să ne povestească are legătură directă cu locul – la câţiva paşi de cafeneaua în care filmăm, se află (ierte-mi-se că-i dau denumirea în original, dar n-aş şti cum s-o traduc exact) Церковь иконы Божией Матери «Всех скорбящих Радость», singura biserică funcţională în anii ’60-’70‚ şi totodată prima în care pe-atunci încă tânărul Eugen Cioclea (mde, fiu de învăţători de la ţară, într-o Ţară a ateismului militant, cine să-l înveţe a-şi face cruce?!) a intrat vreodată. Istoria merită amintită: era de Paști, după ce s-au întâlnit, un grup de moldoveni, undeva prin preajmă, unul dintre ei a propus să meargă cu toţii la slujbă. Zis şi făcut – Cioclea i-a urmat, a rămas în picioare în timpul liturghiei, apoi când cineva a transmis o lumânare, s-o pună la icoană, poetul a aluat-o şi, neştiind ce să facă mai departe, a spus „Mulţumesc!” şi şi-a păstrat-o. Cu ea a şi ieşit din biserică. Alte câteva istorii – mult mai picante, dar şi dramatice (aia în care cineva i-a spart capul poetului, c-o sticlă de şampanie) – le trec sub tăcere, căci tot mai bine să le descoperiţi privind filmul. O oră de filmări a trecut pe neprins de veste, după care Gheorghe Ţiţei ne conduce pe str. Большая Ордынка până aproape de Большой Москворецкий мост (pe care a fost împuşcat Boris Nemţov, în 2015), arătându-ne fostul restaurant Bucureşti, în vogă în anii boemei lor de altădată. De trecut râul Moscova, îl trecem singuri, având pe dreapta cupola de aur a catedralei Храм Христа Спасителя.

Ne rămâne timp pentru o promenadă serală pe celebra stradă pietonală Arbat, şi regretul că fiul poetului, Alexandru, nu răspunde la telefon, după ce că, într-o primă fază, acceptase să se vadă cu echipa de filmare.

Când, frânţi de oboseală, după ce am tot cărat pe ploaie camera de luat vederi, trepiedul, luminile etc., etc., luăm linia 3 de metrou, spre staţia terminus Щелковская, avem parte şi de un spectacol teribil – în vagonul nostru intră un bărbat trecut de 30, cu căştile pe urechi (mobilul la care sunt conectate îi scapă în repetate rânduri din mâini, ceea ce-l face şi mai nervos), într-atât de drogat încât ai senzaţia că dintr-o clipă în alta îi vor sări capacele. Ceea ce nu întârzie să se întâmple. La un moment dat loveşte cu pumnul până la sânge uşa închisă a vagonului, iar când un bărbat trecut bine de 50 îl ia cu binişorul, întrebându-l dacă nu cumva vrea să iasă, oferindu-se să-l ajute, acesta se dezlănţuie, mai întâi verbal (deloc întâmplător, русский мат se situează printre primele locuri în lume), apoi făcându-şi curaj să sară la bătaie. Şi ar fi făcut-o, dacă un alt pasager (de-ar fi să-l judec după ţinută, un militar în civil) nu l-ar fi scos pe sus din vagon, fără multă vorbă. În vagon se lasă o tăcere grea, cu atât mai penibilă, cu cât la orice staţie de metrou stau poliţişti, câte doi-trei la intrare, verificând aleatoriu documentele. Să însemne oare că şi unei mâini forte îi mai scapă câte ceva printre degete?!...

A doua zi, îl sunăm pe un alt vechi prieten al lui Cioclea, regizorul Eugen Lati, care se află însă la Tula, la filmări, aşa că nu ne rămâne decât să ieşim în oraş, de data asta fără cameră, trepied, lumini etc., şi astfel putem vedea şi noi Moscova „la picior”, mai cu seamă că şi vremea ţine cu noi. De la o luni însă, iarăşi suntem pe urmele lui Cioclea, de data asta chiar din punctul de plecare, alias la Universitatea de Stat „Lomonosov”, unde poetul a intrat în 1966 la Facultatea de Matematică (o vreme, a stat în aceeaşi cameră de cămin cu Anatol Karpov, viitorul campion al lumii la şah!), pe care o va părăsi după anul patru, în 1971, chit că fusese un student strălucit. De filmat nu ni se permite nici măcar în hol, aşa că impunătoarea clădire de pe bdul Vernadski – unul din cei 7 zgârie-nori sovietici – e „prinsă” din diferite unghiuri, din faţă şi din spate, pe-un frig tot mai pătrunzător. De pe Воробьиные Горы, Moscova se vede ca-n palmă, iar cupolele aurite par să fi răsărit ca ciupercile după ploaie…

Şi a mai fost Şcoala „Şciukin”, la doi paşi de Arbat, pe care Cioclea a frecventat-o nu ca student, ci ca… poet îndrăgostit de-o tânără din grupa moldovenească (promoţia 1985) care i-a inspirat celebrul poem De ziua ta, şi care puţin a lipsit să-i devină soţie. După atâtea «Нельзя!»-ul în serie, ne-am fi mulţumit probabil şi cu exteriorul clădirii, dar se vede că există şi un zeu al amorezilor – portarul ne dă voie să filmăm în hol, iar când Violeta Gorgos descoperă la etaj un panou de onoare, cu grupa moldovenească, reuşim să-i smulgem învoirea şi pentru câteva cadre cu viitorii actori de la „Eugène Ionesco” Petru Vutcărău, Ala Menşikov, Andrei Sochircă, Nelly Deliu ş.a. Emoţionat, urc cu Christi pe scări, şi iată-mă punând degetul sub numele Luizei P. (vă mai amintiţi: „Ah, de-aş avea vreo patru luizoni/ să-mi cumpăr pâine, brânză şi şosete”?); oare o fi aflat, pe unde se află ea acum în Lumea Nouă, că poetul ei nu mai e printre noi de mai bine de patru ani?! Nu ne fugăreşte nimeni, din contră – studenţii ne dau „bună ziua!”, aşa că întârziem încă puţin în atât de primitoarea Şcoală „Şciukin”, mândri de compatrioţii noştri care i-au trecut pragul, acum trei decenii şi mai bine.

În ziua plecării, ploaia ameninţă să treacă în lapoviţă. Filmăm o ultimă oară în staţia de metrou Maiakovski, după care hălăduim ce mai hălăduim prin oraş, şi iată-ne deja la aeroport, eu mai sigur ca niciodată că, dacă Moscova anilor ’60-’80, i-a priit lui Cioclea, devenind un fel de cutie de rezonanţă pentru vocea sa poetică, deosebit de puternice, capitala de astăzi a Rusiei lui Putin (din 2000, şi după toate probabilităţile – până în 2024) l-ar fi strâns de gât pe veşnic rebelul autor („Fericit c-am fost aspru la păr/ nu sunt trist c-o să mor cu chelie”, vezi Conştiinţa de sine). Nu-i mai puţin adevărat că şi revenirea la baştină, în 1990, s-a întors într-o dramă („Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă, abia acum s-a hotărât să vorbească”, vezi Autobuz spre provincie) cu binecunoscutul final tragic („Cu viaţa mea/ ce pot să-mpart?/ Neprevăzutul doar/ mă bate./ Foştii prieteni s-au pişat/ în mine ca-n/ singurătate”, din postume).

Nu ştiu cum îşi va intitula regizoarea Violeta Gorgos filmul documentar, eu unul i-aş zice – pornind de la unul din celebrele sale poeme – Căderea liberă a lui Eugen Cioclea, cu accentul pe liberă, (sfârşit de) poem cu care şi închei aceste rânduri:

„Vin. Vâjâind.

Dar, pân-o să intru în sfera de influenţă

a dumneavoastră,

mai am încă timp să fiu cine sunt,

tânăr, cu cerul în spate şi-n oase,

cu Calea Lactee ca un colind,

savurând o stare de graţie,

sau de ce nu ar fi să dezmint

cum că-n vid

toate corpurile ar cădea cu aceeaşi

acceleraţie.”