Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Leo Butnaru: Diferența de vârstă dintre Mallarmé și Valéry era de 30 de ani fără unu. Fac acest calcul, pentru a-mi aminti cine, la vremea debutului meu (în presă, în mai 1967), la Chișinău, ar fi putut să-mi devină, eventual, maestru de direcție, să zic așa. Fie și la distanță, să-mi fie, prin creația sa, exemplu, punct sau traseu de orientare. Dar nu face să-mi amintesc un astfel de decalaj de vârstă între colegii mei de debut și posibilii maeștri ai scrisului moldovenesc-socialist-realist de atunci.
Eu unul nu găseam repere pentru admirație, venerație și jind de a mă lipi de vreun magistru. Pur și simplu, aceștia nu existau, scriitorii aflați cam la cincizeci de ani de existență fiind angajați în servirea pe cinste (partinică!) a celor ce elaboraseră așa-zisul cod al constructorului comunismului. Iar decalajul dintre noi, cei la 17-18 ani, și colegii din generația '60, unii dintre care făceau tentative de înnoire a discursului litera dintre Nistru și Prut, era, în medie, una de cincisprezece ani. Ei bine, acei colegi se aflau încă ei înșiși într-o perioadă de formare și consolidare de destin literar, abia de-și publicaseră câte 2-3 cărți care, bineînțeles, nu făcuseră găuri în cerul literaturii române.
Da, să o luăm în totalitatea literară panromânească, la vremea debutului nostru deja afirmându-se distinct mai mulți autori, pe care îi citeam, și cu care „ai noștri” ar fi concurat cu mare dificultate. Știam și admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, dimpreună cu cele ale marilor nume afirmate în interbelic – Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Bogza etc., etc. Dintre aceștia, posibil să se fi găsit cineva care, dacă mi-ar fi fost dat, la capătul unei întâlniri providențiale, să-mi fi devenit idoli. Însă pe colegii mai în vârstă de la Chișinău doar îi urmăream cât de anevoios se maturizau, având și ei restricții impuse de cenzură, ideologia bolșevică, resimțind presiuni partinice, din păcate majoritatea din ei angajându-se deja cu trup și suflet în serviciul realismului socialist, fideli partidului unic și buldog. Personal, simpatizam formulele ceva mai moderne ale prozodiei lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, primul dintre ei având a-mi deveni un susținător pe față, ajungând, să zic, filotimul meu. Îi rămân mereu recunoscător. Din păcate, însă, cu timpul, ambii au cam renunțat la prozodia, la metafora modernității.
Cred că în formarea, în orientarea mea estetică un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg, «Oameni, ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului, dar mai ales a experienței și personalității autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc., și nu putea fi stopat chiar la fiece semafor al ideologiei pernicioase.
De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistică, dar și poetică, narațiunea emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).
Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)
Prin urmare, la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine un rol de neglijat l-a avut și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă, instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan Bunin, academician la 42 de ani (în Odesa albgardistă), tânărului Valentin Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă, la serviciu”.
Altfel spus, dar în același sens, maeștrii, profesorii întru ale literaturii i-am aflat altundeva decât printre membrii Uniunii Scriitorilor din Moldova – în bibliotecă, unul din ei fiind un profesor... colectiv, celebra revistă „Secolul 20”. Poate de pe acolo și orientarea mea oarecum „deviată” față de cursul general al debuturilor de pe atunci, prima mea carte fiind ușor „mustrată” că în ea nu se regăsea... nicio pereche de rime. E drept, în a doua carte aveam să includ și vreo 15 sonete, ca dovadă că, în ce privește stăpânirea formelor prozodice clasice, nu aveam probleme. Însă imboldul formativ al devenirii mele sigur că a fost și a rămas în volumul de debut.
La Chișinău, chiar dacă nu găseam pe cineva care aș fi dorit să-mi fie maestru, îndrumător, în sinea mea, în felul meu de a mă edifica îmi țineam să mă asemăn (...imaginar...) cu virtualii mei colegi de studenție, de debut, de generație literară din București, Iași, Cluj. Îmi dădeam seama că am avea și unele puncte de contact în ce privește citirea cărților și publicațiilor românești, însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi marcat orientarea artistică, în general, formarea, preferințele, nuanțele canonice, de stil. Eram sigur că ședințele de la „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii Ovid S. Crohmălniceanu sau Mircea Martin erau de un cu totul alt nivel, temperament, registru tematic abordat, în discuții sau recitaluri, decât cenaclurile noastre chișinăuiene. Acolo, la ei/ la ai mei din dreapta Prutului, era totuși mai multă libertate, dexteritate în plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator, decât le aveam eu într-un regim imperial-bolșevic, opresiv, deznaționalizator. Adică, trebuia să mă edific într-un mediu mai complex, mai dur până la ostilitate în comparație cu mediul cultural-artistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau în destin artistic colegii mei bucureșteni, ieșeni, băcăuani, craioveni, clujeni, timișoreni... Citeam, scriam, studiam într-un fel de cvasiilegalitate pe care mi-o impunea acea lume a răului socio-politic, rău imperialist, antiromânesc chiar. Și din acea constrângere, limitare în acțiuni îmi ziceam că trebuie să profit, implicit, de unele avantaje culturologice și literare de care nu mă putea priva, totuși, malefica putere sovietică. Râvneam, căutam aceste oportunități ne-dragi ideologiei oficiale, încercând să le convertesc esențele în spiritul meu, în creația, în existența mea.
De fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi acele prerogative într-o societate atât de dezavantajoasă pentru buna condiție umană a unui reprezentant al ei, dar care nu făcea parte din națiunea sus-pusă (rusă), imperialist-bolșevică. Trebuia să profit, întâi de toate, de cunoașterea unei limbi de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra-realism socialism, extra Brejnev și KGB, – în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol. Să beneficiez de faptul că un Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra literaturii avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin… Atmosfera, entropia, să zic așa, o diversifica mult și samizdat-ul ca vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).
Pe scurt, fără să-mi fac idoli, cred că am avut un maestru... colectiv, un destin exemplar și demn de urmărit și de urmat întru proprie edificare de sine, discipolul. (Că, oricât de orgolioși am fi, nu am putea spune că am fost propriii noștri... discipoli...).
Em. Galaicu-Păun: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
Leo Butnaru: S-a întâmplat că, pe la anul 3 universitar, am fost invitat de redactorul-șef al ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru discuție, care avea să se încheie cu o angajare pe jumătate de salariu, ceea ce, pentru un student, nu era rău deloc. Presupuneam că mă recomandase cineva ca potențială persoană, care ar putea face față sutelor de scrisori trimise redacției de cei care ticluiau în special versuri – erau mulți, noian! Pe atunci, cei de sus o țineau morțiș ca redacțiile să le răspundă tuturor „corespondenților voluntari”, printre care erau, bineînțeles, și o mulțime de grafomani, agramați etc. De acolo, apoi de la cenaclul „Luceafărul” de la „Tinerimea...”, am intrat în legătură cu mulți autori care îi cereau redacției păreri, sfaturi. Iar redacția eram... eu! Cum eram văzut de ei?... Am la îndemână un extras din dialogul dintre doi colegi, Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, publicat în revista „Orizont” din 1988: „– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de cândva de la politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclul «Mihai Eminescu» de la Universitate…
– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spectaculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa trebuie să fie un poet adevărat…»” (zice Rusu).
Nu știu dacă cineva mă consideră un maestru de la care a avut de învățat lucruri esențiale în devenirea sa de scriitor, însă deloc puțini tineri mi s-au adresat pentru a-i susține, a le prezenta grupaje de poeme în reviste sau a le prefața cărțile. În unele cazuri, chiar am făcut-o.
Apoi, cu modestia de rigoare, presupun că i-am ajutat pe unii tineri scriitori în oarecare modelare, nuanțare de destin prin traducerile din literatura universală, în special prin cele din avangarda rusă, pe care le-am editat. Cu aceeași modestie, îmi permit să-mi amintesc că, mai mulți ani, am coordonat cenaclurile literare „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei” și „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din Chișinău, frecventate de mulți tineri, unii dintre care au ajuns să-și publice cărțile.
Mi s-a întâmplat ca, uneori, alți tineri să-mi semnaleze că, un X sau un Y, mi-a „furat” texte, republicându-le sub numele lor. Numai că plagiatorii nu pot ajunge... discipoli! Discipolul presupune... disciplină și corectitudine, nu?
În continuare, sunt solicitat să citesc computerograme/ manuscrise de posibile cărți și să opinez sau chiar să le scriu un cuvânt însoțitor. Însă în aceste cazuri ar fi mai curând vorba de relațiile dintre un scriitor ceva mai experimentat cu mai tineri colegi. Doar atât.
