Emilian Galaicu-Păun

Nea Goo

gle, în ale cunoaşterii (licenţiat în Istorie la Sorbona, în 1937; doctor în Drept la Paris, 1940; doctor în Filozofie la Paris, în 1972; membru de onoare al Institutului de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi şi al Institutului de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti), acest mare Domn al culturii româneşti, Neagu Djuvara (născut pe 18/31 august 1916, la Bucureşti, într-o familie de origine aromână) s-a stins joi, 25 ianuarie curent, în ziua în care o altă româncă celebră (şi ea de origine aromână), Simona Halep, tocmai se califica în premieră pentru finala de la Australian Open.

L-am cunoscut în mai 1990, la Iaşi, în cadrul unui simpozion de la Palatul Culturii – era prima mea „ieşire” din pe-atunci încă URSS, iar faptul că mă aflam la Iaşi conta mai mult decât dacă aş fi fost la Paris; Domnia Sa tocmai revenise, de câteva luni, de la Paris, după ce că trăise alţi 23 de ani în Republica Niger. Nu ţin minte să fi luat şi eu cuvântul (sau totuşi o fi avut loc un recital poetic, de care am uitat?), cât despre Neagu Djuvara sigur că strălucise, ceea ce m-a făcut să-i caut cărţile. Totodată i-am urmărit apariţiile TV, în cadrul unor emisiuni de autor, dar şi al unor dezbateri în care vocea Domniei Sale se impunea seniorial. Nu mică mi-a fost mirarea când, în primii ani de după 2000 (aşadar, la distanţă de vreo 10-12 ani de la simpozionul de la Iaşi), venit împreună cu prietenul meu, criticul şi istoricul literar Eugen Lungu, să-l ascultăm la USM din Chişinău, Neagu Djuvara m-a remarcat în primele rânduri ale sălii, după care mi-a spus: „Pe dumneata, domnule (şi mi-a rostit numele!), te cunosc de la Iaşi”. O memorie de elefant, i-am zis lui Eugen Lungu, iar chipul îi arată ca şi cum ar fi fost tăiat în fildeş. Os nobil, mi-a răspuns E.L.

Anii de zile după aceea, la Târgul de carte „Gaudeamus” de la Bucureşti l-am urmărit pe infatigabilul domn Djuvara vorbind la lansările de carte (de la Humanitas, în special), participând la dezbateri în cazul meselor rotunde de la Târg, dar mai cu seamă mişcându-se în pas iute, argint viu nu alta, cu câte-o pungă cu cărţi în fiecare mână, de la un stand la altul, toată ziua bună ziua. În forul meu interior, anume Neagu Djuvara (şi nu Paul Daian, cu eterna lui trompetă, trâmbiţând printre expozanţi şi vizitatori: „Cumpăraţi cărţi, că de cetit oricum nu cetiţi!!!”) constituia – ierte-mi-se termenul cu iz oarecum… sportiv-publicitar – adevărata mascotă a „Gaudeamus”-ului, iar reuşita cutărei sau cutărei ediţii ale târgului era direct proporţională cu prezenţa dânsului sub cupola de la RomExpo. Iar dacă mai adaug la greutatea cărţilor pe care le căra în mâini şi pe cea a cărţilor pe care le avea în cap, cetite & scrise, chiar că te doare mintea!

Nu îndrăznesc să spun că odată cu plecarea lui Neagu Djuvara se întoarce pagina unei epoci, câtă vreme mai e în viaţă un alt Distins Domn (pe care am avut onoarea să-l întâlnesc de două ori, o dată la Iaşi, prin anii 1990, şi a doua oară la Paris, în 2013, şi de fiecare dată am stat de vorbă!), nimeni altul decât Mihai Şora (născut şi el în 1916, chiar pe 7 noiembrie – aşadar, fiind EXACT cu un an mai mare decât Revoluţia bolşevică din Octombrie, defunctă încă din 1991) – semn că VIAŢA CONTINUĂ (într-una din emisiunile viitoare de Carte la pachet voi prezenta Convorbiri cu Mihai Şora. Omagiu la centenar, de Mircea Coloşenco). Între timp, la Australian Open tocmai a început finala în care românca (de origine aromână) Simona Halep luptă pentru cucerirea primului titlu de Grand Slem din carieră. Timpul n-a mai avut răbdare cu Neagu Djuvara să se bucure de performanţa Simonei…

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Andrei Ţurcanu: Cu idolii și idolatria, mărturisesc, stau prost. O poză făcută mai demult de Nicolae Răileanu, în care eram extrem de concentrat la spusele lui Vladimir Beșleagă, l-a făcut pe Mihai Cimpoi să remarce: „În sfârșit, și Andrei Țurcanu ascultă pe cineva”. Spre deosebire de preocupările mele critice, unde încercam să pun în rezonanță caracterul lui Vasile Coroban cu nuanța neologistică a frazei lui Cimpoi, nici vorbă să-mi treacă prin minte „prostia” să-i vreau de maeștri pe poeții epocii juneței mele! Chiar și pe cei mai buni – câțiva! – pe care îi aveam. Nu mă recunoșteam, ca poet, în scrierile lor și nu vedeam să pot ceva învăța din arta lor. De citit citeam absolut totul ce se publica. Și azi mai păstrez în memorie o istorie vie a poeziei românești din Basarabia sovietică. În forul meu intim însă simțeam cu acuitate că poetica tranzitivă a acestei lirici, imagistica plasticizantă și ambianța realistă, recognoscibilă în nsemnele ei preponderent rustice, nu cadrau defel cu universul metaforico-parabolic crepuscular al poeziei mele, cu miza acesteia pe tensiunile sumbre, dramatice ale unei conștiințe umane și istorice damnate, cu accentul pus pe sugestia onirică și simbolul de sorginte culturală, mitologică și biblică. Maeștrii mei i-am regăsit în altă parte, unii în alte vremuri: expresioniștii germani, apoi Kavafis, Ezra Pound, T. S. Eliot, Ted Hughes, Silvia Plath și, din poeții români, Ioan Alexandru, cel din „Infernul discutabil” și „Vămile pustiei”, Mircea Ciobanu, Nichita, bineînțeles, etc. Întâlnirea cu aproape fiecare din ei a fost, pot afirma fără a exagera, un șoc existențial, o recunoaștere a propriei identități.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

A. Ţ.: Acum nu mă mai caută nimeni. Probabil, din cauză că eu nu dau vreun semn că mi-ar plăcea să fiu deranjat. Odinioară însă mi s-au trimis sau mi s-au pus direct în mână maldăre de manuscrise ale diferitor dibuitori în ale poeziei. Se adresau, firește, criticului literar, nu poetului, de care puțini aveau știință. Cu unii debutanți am petrecut ore, zile întregi. Unele manuscrise mi-au luat, pentru descâlcirea lor, chiar săptămâni, eforturi din care, ca să dau o pildă, a rezultat „Obstacolul sticlei” de Lorina Bălteanu. Regret această risipă de timp? Nu. Pe atunci aveam în față o eternitate, nu o viață de om, așa că ceea ce conta era plăcerea de a găsi în tonele de minereu grăuntele de aur al poeziei. Azi sunt mai zgârcit cu timpul meu. Și nici nu aș mai avea răbdarea de altădată să răscolesc grămezi de moloz în speranța că voi găsi mărgăritarul poeziei autentice. Cu totul altceva e rolul de îndrumător în cercetarea literară. Un rol pe care încerc să-l susțin, onest și responsabil, în munca de dirijare a lucrărilor de doctorat de la Academie! Dincolo de prestanța unui cercetător vreau mereu să văd un critic literar, care lucrează temeinic, în deplină cunoaștere a surselor, cu disciplina maximă impusă de un sistem axiologic și metodologic bine definit. Să dai, mai întâi, de un tânăr absolvent al unei instituții superioare de învățământ sensibil, inteligent, talentat. Apoi să-l ajuți să-și sistematizeze lecturile, să-l faci să înțeleagă cât de importantă este în procesul scrierii rigoarea gândirii și nuanța cuvântului, să-i stimulezi, în discuții literare concrete, personalitatea, indicându-i doar reperele, fără a-l țintui în niște limite restrictive. Și... în sfârșit... să-l vezi că pornește singur, cătinel, că ajunge la niște înțelesuri de care el e cel care se miră mai tare, lăsându-l, firește, și pe îndrumătorul său oarecum surprins... Poate fi ceva mai frumos, mai viu și mai durabil decât această legătură intimă de vase comunicante?

Curriculum Vitae

Poet, critic literar, eseist.

Data şi locul naşterii: 1 septembrie 1948, în satul Cigârleni, Ialoveni.

Studii şi activitate: A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, 1971. Doctorantura la Institutul de Literatură Universală „M.Gorki” al AȘ din Moscova. Deputat în primul parlament democratic al R. Moldova. Consilier prezidenţial. Cercetător ştiinţific principal, șef de sector la Institutul de Filologie al AŞM. Profesor la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”din Chişinău. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.

Apariţii editoriale:

„Martor ocular”, critică, Ch., 1983;
„Regăsirea numelui”, critică literară, Ch., 1990;
„Bunul simţ”, eseuri, Ch., 1996;
„Cămaşa lui Nessos”, poezii, Ch., 1988, ed. a II-a -1996;
„Elegii pentru mintea cea de pe urmă”, poezii, Ch., 2000;
„Destin întors”, poezii, Ch., 2005;
„Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti”, eseu politic, Ch.,2000;
„Plânsul centaurului”, poezii, Ch., 2008;
„Estuar”, poezii, Ch., 2008;

„Interior în roşu aprins”, poezii, Iași, 2012;

„Arheul marginii și alte figuri”, Iași, 2013;

„Verde regal”, poezii, Ch., 2014;

„Verde regal”, poezii, ed. II, completată, B., 2015;

„Zăpezi în august”, poezii, Ch. 2015;

„Dreptul la nume. O antologie a poeziei șaizeciste din Basarabia”, Ch., 2016

„Cartea din mâna lui Hamlet”, dialoguri literare cu Nina Corcinschi, Ch., 2017

Premii:

Premiul USM pentru publicistică, 2000;

Premiul Centrului Independent de Jurnalism:”Jurnalistul care a provocat cel mai mult opinia publică în anul 1999”;

Premiul USM „Grigore Vieru”, 2011;

Premiul pentru eseu al Ministerului Culturii – Salonul internațional de carte, Chișinău, 2013;

Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii – Salonul internațional de carte, Chișinău, 2015;

Premiul Național al Republicii Moldova, 2016.

Contacte:

andrei.a.turcanu@gmail.com

Tel. (373)68715454