Emilian Galaicu-Păun

Cum putea să-mi treacă pe lângă urechi această informaţie transmisă de Radio France International – în Abidjan, capitala Coastei de Fildeş, frizeriile sunt „încrucişate” cu bibliotecile! Nu toate, desigur, ci doar câteva frizerii mai cu ştaif, unde doamnelor li se propune, la pachet cu serviciile de coafare, şi cele de cultivare a intelectului. Altfel spus, cât stai cu bigudiurile pe cap, ai tot timpul să citeşti o carte, sau cele puţin o revistă de cultură, din cele disponibile pe rafturile localului respectiv, titlurile fiind puse la dispoziţie printr-un program de achiziţionare de carte al ministerului Culturii. Şi aşa te alegi şi cu o frizură nouă, şi cu lecturi la zi.

Pe mine unul această formă de cultivare a dragostei de carte m-a impresionat, asta după ce auzisem deja de iniţiativa unor guverne (să fi fost guvernul Turciei? sau al vreunei ţări din America Latină? – nu-mi mai aduc aminte) de a reduce pedeapsa cu închisoarea unor deţinuţi care frecventează asiduu biblioteca penitenciarului, dând şi dovada lecturilor (despre „scriitorii penitenciarilor” din România, o formă legală de… evadare, pe altă dată!); plus que ça, cunosc suficiente localuri de la noi care au şi nişte rafturi de cărţi puse la dispoziţia publicului – nu şi frizerii însă, unde cel mult nişte reviste de modă dacă stau grămadă, pe vreo măsuţă…

Şi când te gândeşti că deja avangardistul român Saşa Pană lansa, în anii ’20 ai veacului trecut, manifestul „Cetitor, deparazitează-ţi creierul!” (ce legătură are acesta cu frizeria, vă spun tot acum: în 1997, fiind la Antananarivu, la Jocurile Francofoniei, am observat în plin centrul capitalei malgaşe fete în halate albe stând în picioare lângă nişte scaune ce-şi aşteptau clienţii pentru o operaţiune de despăduchere!)

Spre a nu lungi vorba, voi încheia cu o remarcă foarte judicioasă a lui J.[ohn] M.[axwell] Coetzee, scriitor sud-african laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2003:

„(…) Există un citit mort şi un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experienţa multor copii, a acelor copii care, aşa cum se spune, nu învaţă niciodată să le placă cititul. Nu este imposibil să înveţi prin cititul mort, ca atunci când înveţi pe de rost, dar aceasta este în sine o experienţă stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă.

El presupune să-ţi găseşti drumul către vocea care-ţi vorbeşte de pe pagină, vocea celuilalt, şi să-ţi asumi vocea astfel încât să-ţi vorbeşti ţie (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deşi poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) şi a unui punct de intrare, care îi vor permite cititorului să se pună în locul fantasmei.

(Asemănător cu dialogul dintre scriitor şi ficţiunea cititorului cu privire la scriitor din cititul viu este şi dialogul dintre scriitor şi ficţiunea scriitorului cu privire la cititor, care ţine de experienţa scrisului. Mai exact, scriitorul se adresează cuiva, unei fantasme a cititorului, care îi răspunde pe măsură ce cuvintele se aştern pe pagină.)”

Revenind la informaţia transmisă de RFI, parcă văd cum, într-un an-doi, dintre frizeriţele ridicate la statut de bibliotecare se va alege o viitoare ministră a Culturii din Coasta de Fildeş, de vreme ce în RM o simplă absolventă de Litere (care vorbeşte însă foarte aproximativ româna, în paranteze fie spus!) a ajuns, peste noapte, Ministrul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale.

Pune-ţi creierul pe moaţe – intră în cărţi!

Câtă vreme primul ministru, pe de-o parte, şi preşedintele pe de-alta, iar în spatele acestor doi aflându-se una şi aceeaşi persoană, liderul PD, se joacă de-a rocada ministerială, vă propun să reflectaţi la o parabolă sanscrită din sec. al XII-lea, din Hidopadesha, analizată de istoricul german Heinrich Zimmer în capitolul „Funcţiile trădării” din studiul său fundamantal Filozofiile Indiei. Iată fabula:

„Un cotoi nenorocit, alungat de săteni şi rătăcit pe câmp, cât pe ce să moară de foame, a fost găsit şi scos din necaz de către un leu; regescul animal l-a invitat pe nefericit să împartă cu el peştera şi să se hrănească din rămăşiţele meselor regale. Invitaţia nu era însă inspirată de altruism sau de o anumită solidaritate rasială, ci fusese făcută doar pentru că leul era sâcâit în peştera sa de un şoarece care trăia în cine ştie ce gaură; când leul se întindea ca să tragă un pui de somn, şoarecele ieşea şi-l trăgea de coamă. Leii fioroşi sunt incapabili să prindă şoareci; pisicile agile o pot face însă; iată, aşadar, temeiul unei prietenii temeinice şi poate chiar plăcute.

Simpla prezenţă a cotoiului în peşteră a fost de-ajuns ca să-l ţină în şah pe şoarece, astfel încât acum leul putea dormi liniştit. Nici măcar chiţăielile nu prea supărătoare nu se mai auzeau, deoarece cotoiul stătea neîncetat la pândă. Leul l-a răsplătit cu mese îmbelşugate, şi eficientul ministru a început să se îngraşe. Dar într-o bună zi şoarecele a făcut un zgomot şi cotoiul a comis greşeala elementară de a-l prinde şi mânca. Şoarecele a dispărut; favoarea leului a dispărut şi ea. Sătul deja de compania cotoiului, regele animalelor l-a alungat nerecunoscător pe competentul său ofiţer înapoi pe câmp şi în junglă, unde acesta avea să se confrunte iarăşi cu primejdia inaniţiei.”

Şi comentariul lui Heinrich Zimmer – nota bene: suntem în 1942! –, de dragul căruia, de fapt, am şi citat fabula:

„Iată unul din numeroasele secrete ale poliţiei secrete din toate statele – unul din acele ingenioase «secrete ce nu pot fi spuse». Această poveste ironică, adresată miniştrilor iscusiţi şi altor slujitori fideli ai capricioşilor despoţi, revelează situaţia dictatorului aflat în ghearele propriului său Gestapo. Deşi teribil de eficienţi în depistarea duşmanilor ascunşi, ofiţerii caută cu toate acestea să păstreze mereu şi un număr suficient în rezervă, asigurând astfel atât securitatea dictatorului lor, cât şi perpetua lor importanţă. (…) Fără şoareci, ofiţerii Gestapoului şi KGB-ului cu greu şi-ar putea menţine importanţa extraordinară. Constatăm şi în acest caz că viziunea despre intriga politică prezentă în filozofia indiană a guvernării e remarcabil de adecvată cu situaţiile contemporane.”

Transferată pe plaiurile noastre mioritice, nu pot să nu mă gândesc la „intriga” (intrigile) politică (-ce) de la noi, unde fiecare „leu” (nu-i greu să-l ghiciţi) îşi are atât „cotoiul” lui, cât şi „şoarecele” desemnat – astfel că cinstita adunare este interesată ca acest status quo, în care toată lumea pândeşte pe toată lumea, să rămână neclintit. Dixit!