De când mă ţin minte, 1 Mai este înscris cu roşu în calendar, asta indiferent de culoarea dominantă a anului. Oricât de verde s-ar arăta azi Piaţa Marii Adunări Naţionale, tot chinovarul marchează – acum, şi din afişele electorale ale candidatului socialist la primăria capitalei – Ziua Internaţională a Muncii, că ne place sau nu acest lucru. Unde mai pui că odată sărbătorit „Maiul” (= Secera & Ciocanul), după Sfintele Sărbători (Paştele & Paştele Blajinilor), vine la rând 9 Mai, şi mai roşu, şi mai mobilizator. (Nu am stat să contabilizez, dar punând la socoteală toate zilele de odihnă, cred că suntem ţara cu cele mai multe sărbători calendaristice pe cap de locuitor…)
Încă din şcoală nu mi-a plăcut festivismul de paradă a lui 1 Mai – nu că aş fi fost cine ştie ce disident avant la lettre, pur şi simplu sub pretextul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muncii ni se fura chiar ziua de odihnă (amintesc elevilor de astăzi că pe atunci se învăţa şi sâmbăta), şi încă într-un mod pervers, dat fiind că se presupunea participarea de bunăvoie la „marşul roşu”. Ca un făcut, de cele mai multe ori de 1 Mai – suntem pe la sfârşitul anilor ’70 – ploua, iar frigul nu era deloc clement cu băieţeii şi fetiţele (mai ales cu fetiţele, numai volănaşe şi fundiţe!) îmbrăcate festiv, care tremurau ore în şir înainte de a trece în coloane prin faţa monumentului lui Lenin, la tribuna căruia stăteau în picioare „iubiţii conducători” ai RSS Moldoveneşti, cu toţii la costum şi cravată, ca nişte monumente vii. Falsa demonstraţie de solidaritate a oamenilor muncii cu elita, de fapt birocraţia de partid (PCUS), de stat (socialist) şi de sindicate (sovietice) mai avea în ochii noştri, ai elevilor de pe-atunci, şi marele neajuns, acela de a fi… „paşnică” – de 7 Noiembrie, cel puţin vedeam parada militară!
Întâmplarea face că într-unul din acei ani, „Maiul” a picat imediat după Paşti. Eram încă pionieri, detaliu important în economia naraţiunii. Coloana noastră, a învăţătorilor şi elevilor de la Şcoala nr. 1 din Chişinău „Grigore Ivanovici Kotovski” (actualul Liceu „Gheorghe Asachi”), bătea de ceva timp pasul pe loc, aşteptând să se verse pe strada N. V. Gogol (acum Bănulescu-Bodoni) în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei (alias Piaţa Marii Adunări Naţionale de azi), când una dintre învăţătoare, cu studii (neterminate) cu frecvenţă redusă la Filologie, tot ea secretara organizaţiei pioniereşti a şcolii, le-a prins pe nişte fetiţe că mâncau – horribile dictu! – ouă… roşii. Repet: pur şi simplu mâncau, fără să ciocnească (de neimaginat – în acele condiţii – un „Hristos a înviat!” în public). În aceeaşi clipa tovarăşa învăţătoare s-a repezit ca o pajură la bietele copile şi le-a scos, de cravatele pioniereşti, din coloană – ai zice, gata să le dea pe mâna NKVD-ului. Apoi le-a pus să strângă „mizeria” (cojile a două ouă, căzute pe jos – şi ele roşii, asemenea baloanelor sparte), şi le-a expediat acasă după părinţi. Iar ca să le fie de învăţătură şi celorlalţi elevi, au fost „date la gazăt” (vorba vine). Peste câteva zile, gazeta de perete a şcolii le înfăţişa pe cele două „Scufiţe Roşii” ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Iar legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gata!/ – Adevărat că gata!”
Vă rog să mă credeţi, nu sufăr de „complexul Benjamin Button” (alias, leucodistrofie) – şi nici nu-mi retrăiesc copilăria asemenea fraţilor Matthew şi Michael Clark. Pur şi simplu v-am spus o poveste adevărată, dacă nu cu cocoşul roşu, atunci cu ouă roşii, mai exact a culorii roşii, aşa cum o percep azi, în preajma lui 1 mai 2018 – culoare sărbătorită cu fast (în vremuri de tristă, pentru mulţi, pomină) pe cravate pioniereşti şi drapele sovietice, dar ostracizată pe ouăle pascale. „Hristos a înviat!”