Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Teo Chiriac: Primul scriitor pe care l-am întâlnit în carne și oase (mai mult oase decât carne, va preciza chiar el, zâmbind ironic; în realitate, dovedindu-se a fi mai mult suflet decât carne și oase!), a fost Grigore Vieru. Student în anul trei al Universității de Stat din Chişinău (1974-1979), i-am sugerat profesorului Mihail Grinberg, șef de grupă, să-l invite pe poet la primul nostru dialog cultural, intitulat „Poeți printre studenți”. Astfel că, într-o bună zi, după un sfioas ,,bun găsit” al oaspetelui și un ,,bun venit”, la fel de sfios, al tinerelor gazde, a urmat dialogul propriu-zis. Iar aproape de finalul acestuia, Grigore Vieru a citit versuri din Numele tău, un volum de format mic, având în cuprins mai multe poeme de zile mari. Volum în care, pentru prima dată în literatura din RSSM, figurau nume de poeți români, clasici și contemporani, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nicolae Labiș, Marin Sorescu. Iar un poem se intitula chiar așa: Brâncuși.

Atunci mă rugam Domnului să nu uit nimic, să pot să scriu totul, mai târziu (vai, iată că acel ,,mai târziu” a sosit!); să scriu despre ochii poetului, de un albastru neobişnuit (un bleaumarin rezultat, parcă, din atingerea valurilor agitate cu marginile unei bolți calde, senine); despre zâmbetul lui plăcut, reconfortant; despre atmosfera plină de un fel de sfinţenie, creată de prezența poetului citind versuri și de bătăile inimilor noastre tinere, rezonante; despre întrebarea mea naivă, indiscretă, neruşinată chiar, aceea dacă poetul îi citeşte mamei sale poezii, poeziile dedicate ei, spre exemplu, și ce crede ea despre munca de scriitor a fiului; despre Dumnezeul din ochii mamei, splendid descris de poet în poezia Autobiografică: „Mama mea viața-ntreagă,/ Stând la masă, ea și eu,/ Se așază între mine/ Și Preabunul Dumnezeu.// Oh, și crede-așa într-însul,/ Că-n albastru văzul ei/ Chipul Lui de pe icoană/ Se trăvede sub scântei.// Și eu țin atât la mama,/ că nicicând nu îndrăznesc/ Dumnezeul din privire/ Să mă vâr să-l mâzgălesc.” (Mult mai târziu, îmi voi aminti, în acest sens, de mama mea și de atitudinea ei plină de aceeași pioșenie, față de icoane și față de cărți, ea păstrând câte un exemplar din cărţile mele pe masa de sub icoana din casă, alături de Cărțile Sfinte – un gest minunat, profund religios, justificat întrucâtva şi de Christ-ul lui Dali de pe coperta volumului Salonul 33.)

Dialogul a fost emoționant, dezarmant de sincer. La el au participat colegii mei de grupă Valeriu Gaju, Boris Vieru, Arcadie Gherasim, Gheorghe Doni, Ion Bunduchi, Valentin Dulce, Vadim Bacinschi, Lilia Vătavu, Viorica Cucereanu, Antonina Sârbu, Adela Bulgac, Ludmula Ciumac ş.a., buni și foarte buni cititori, dar și autori de poezie. La acea dată, unii dintre noi aveau materiale publicate în ziarul Universităţii, iar alţii, cei mai norocoși, publicaseră grupaje de versuri în săptamânalul „Cultura”…

După mai bine 40 de ani de la prima întâlnire şi nouă ani de la ultima noastră despărţire, ambele cutremurătoare, încă n-am reușit să înțeleg, cum se face că atunci, student fiind, mi-am dorit o întâlnire cu Grigore Vieru, și nu c-un alt poet sau prozator din generaţia lui ori dintr-o altă generaţie, ante- sau post-Vieru. (În viitor, voi avea relații extaordinare, bazate pe un respect deosebit, și cu alți poeți din aceeași generație: Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Aureliu Busuioc). Acum, dând timpul înapoi, pot spune cu certitudine că acea întâlnire, ireal de frumoasă, mi-a marcat destinul. (Tot atunci, pe banca din fața mea – acum închid ochii și revăd întocmai tabloul – stătea una dintre frumoasele colege de grupă, fiica unor intelectuali din capitală, pe care o iubeam în taină; în acele momente de mare intensitate emoțională, eu îi număram bătăile inimii, privind cum îi pulsa o venă trandafirie pe grumazul ei alb și grațios.)

Iată doar câteva lucruri, de o importanță deosebită pentru mine, care vorbesc despre o relație literară sau, ca să mă exprim în termenii chestionarului, o relație maestru-ucenic: Grigore Vieru a scris Prefața la volumul meu de debut, intitulat Lucrare de control. Manuscrisul, pus în discuţie de Secţia Poezie a USM, la care a participat şi Grigore Vieru, se numea Orga de cristal. Literatura, în general, iar poezia, în special, necesită o mare muncă intelectuală, supusă unui control continuu din partea cititorilor, a menționat el în cadrul acelei discuții. Iar Orga de cristal, deși era un titlu foarte frumos, i se păru prea fragil, nerezistent adică, pentru o carte de debut. De aceea, tot el, a botezat-o Lucrare de control, preluând titlul unui poem din manuscris. În aceeași Prefață, pentru a mă proteja întrucâtva de viitoarele ,,intemperii”, a ținut să mă înscrie alături de câteva nume de poeți tineri și talentați, nume care m-au onorat și atunci, care mă onorează și în prezent. Ne atrăgea, într-un fel, atenția: „Oricât de nou, de original ar fi un debutant, el nu va izbuti să înfrunte „vânturile, valurile” decât în cadrul unei generații, al unui grup literar puternic.” Urmează câteva semnificaţii numerologice: titlul cărţii Salonul 33, editată când împlineam vârsta de 33 de ani, şi poemul cu același titlu, dedicat lui Grigore Vieru, după mai multe vizite în salonul 33, Secția cardiologie a Spitalului Clinic Republican, unde era internat adesea pentru îngrijiri medicale. Grigore Vieru a fost unicul scriitor de la Chișinău care, în 1996, alături de câţiva poeţi bucureşteni, a participat la prezentarea volumului Critica iraţiunii pure, eveniment organizat de librăria Editurii Cartea Românească, în cadrul căreia a vorbit elogios despre poezia „optzecistă” din Basarabia și despre necesitatea reunificării literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului. Apoi desele noastre întâlniri şi discuţii, aici şi în Ţară, despre cultură, artă și literatură, despre neam, credință și onoare, despre viață și moarte, despre totul, uneori, și despre nimic, alteori... Tot așa, până când m-am pomenit cu poemul Făuritorul de vise In memoriam Grigore Vieru din finalul penultimului meu volum, Monstru Sacru (Scările lui Teo), apărut în anul dispariției sale. Toate acestea constituind doar câteva repere, câteva borne spirituale de pe traseul terestru al poetului, traseu care s-a intersectat atât de firesc și de emoţionant cu al meu, care, deocamdată, continuă...

De fapt, relația mea cu autorul Tainei care mă apără a fost mai mult decât una între un maestru și ucenicul său. Când s-a mai văzut, bunăoară, să vină maestrul la ucenicul său pentru a i se mărturisi ca în fața unui duhovnic? Nu voi uita niciodată cum, odată, în plin regim neocomunist, Grigore Vieru a venit la biroul de pe str. M. Kogălniceanu, unde aveam o slujbă. Era dezolat. Lumina din ochii lui albaștri, cea care mă imresionase atât de mult cândva, era tristă, umedă, aproape stinsă. Mi-a spus: „Dragă Teo, crede-mă, eu nu mai pot! Am suferit destul! Ei au ce au cu mine, cu cărțile mele, cu idealurile mele, dar de ce să-și bată joc de familia mea, de rudele mele de la țară – ele cu ce sunt de vină? Destul cât am suferit, destul i-am suportat! Mâine ies în centrul orașului și declar greva foamei. Sunt hotărât: declar greva foamei în semn de protest împotriva fărădelegilor comuniștilor lui Voronin și ale tuturor celora care li s-au alăturat odată cu revenirea lor la putere. Vreau să mor în Piața Marii Adunări Naționale, acolo unde am votat pentru Limba română și alfabetul latin, acolo unde a fost rostită în fața lumii Declarația de independență!”

Niciodată nu-l văzusem atât de deprimat. Vorbea cu durere și cu atâta convingere, încât părea de neînduplecat. Totuși, am încercat să-l conving să nu o facă. I-am adus argumente. Unele mai logice decât altele. Inclusiv acela că trupul lui era sleit de puteri, că era, într-adevăr, mai mult oase decât carne, că el n-ar fi putut să reziste mai mult de o săptămână, timp în care brutele neocomuniste, în loc să se pătrundă de drama lui (care era, care este și drama noastră!), se vor amuza copios.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Grigore Vieru în scurt timp după aceea denotă faptul că soarta lui era pecetluită: dacă ar fi declarat atunci greva foamei și ar fi murit de inaniție, el, pur și simplu, i-ar fi scutit pe asasini să-și facă treaba, în 2009… Dar urma de sânge, lăsată de poet după tragicul accident rutier, n-a fost o linie de demarcaţie, așa cum și-au dorit asasinii săi (anterior, el suferise din cauza lor două infarcte), ci, dimpotrivă, se va transforma într-o linie unificatoare, una tot mai vizibilă, într-un liant spiritual, sufletesc între oameni și idei, între timpuri și generaţii.

Trebuie să recunosc, totuși, că meseria scrisului n-am învățat-o (doar) de la Grigore Vieru. Or, se știe că scrisul frumos e mai mult decât o sumă de cunoștințe și abilități, e mai mult decât o meserie – este un dar neprețuit de la Dumnezeu. Puțini însă au forța și priceperea de a face daruri (lucrări scrise cu har) din darul primit: de aici și cunoscuta expresie populară cu mai multe înțelesuri: „Dar din dar se face rar(i)”. De la Grigore Vieru am deprins mai degrabă unele însușiri de ordin etic și moral, indispensabile, cred, și ucenicilor, și maeștrilor, în egală măsură, și anume: respectul pentru clasicii literaturii române, pe care, din vina acelorași asasini ai isoriei noastre, generația lui i-a cunoscut mult prea târziu; dragostea sinceră pentru neamul românesc, pentru sufletul de aur al acestuia – folclorul; responsabilitatea pentru fiecare cuvânt rostit și scris în limba maternă. (Deși sună oarecum patetic, ultima frază este, ca de alfel și celelalte, în perfectă concordanță cu realitatea și îmi exprimă exact starea de spirit: gândul, sentimentul, emoția!)

Am învățat (continui să învăț cu străduință) de la toți maeștrii cuvântului scris, străini și autohtoni (nu dau nume: sunt zeci și sute), ale căror opere ajung, mai devreme sau mai târziu, pe masa mea de (m)ucenic, pe raftul meu de lector maestru.

Iar uneori, pentru a scăpa mai ușor de spleen sau pentru a-mi domoli vanitățile, alternez dușurile reci cu dușurile calde, recitind tabletele deștepte, sarcastice, usturătoare oferite prietenilor de Aureliu Busuioc. De exemplu, cea intitulată Maestre, în care ajung la acest aliniat și mă tot dau cu capul de el, ca de coloana unui templu: „Cândva, în timpuri antebelice, dar mai cu seamă în secolii trecuți. «Maeștri» erau (și aceia retrospectiv!) un Da Vinci sau un Tiziano, un Bach, un Tolstoi sau un Eminescu. Antum – un Sadoveanu, Rebreanu sau Arghezi… Ceilalți, cu sutele, puteau doar adresa acest apelativ, nicidecum să-l primească. Azi…”, tabletă în care, după un șir de argumente privind devalorizarea cuvântului din cauza folosirii lui excesive și improprii, dar și pentru faptul „… că vine Internetul cel Mare! Fără limite. Și fără păstor…Dar cu atâția «Maeștri»…, autorul propune, în încheiere, unica soluție salvatoare: «În numele Domnului: scoateți din limba română cuvântul…»”

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

T.Ch.: În ciuda vremurilor noastre vădit anticulturale, pragmatice, ticăloșite moral și spiritual (au fost oare și vremuri mai bune, mai prielnice firilor creatoare?), unii tineri sunt tentați, totuși, de această îndeletnicire pe cât de veche și de onorantă, pe atât de inutilă, cea a scrisului. Absolut inutilă, accentuez, dacă nu se îngemănează congenital cu o alta, primordială, cu îndeletnicirea cititului. În acest sens, pentru exemplificare, propun să mai gustăm dintr-o tabletă cu „miros” de Busuioc, având titlul imperativ Educă-ți azi, magistre…: „Ucenicia literaților depinde (și voi veni cu o banalitate!), pe de o parte, de prezența talentului la învățăcel, și, pe de alta, de voința de a ingurgita și digera mii de pagini, dar și atunci cu rezultatul de unu la mie produs superior. Talentul ține la sigur de sfera geneticului, el nu înțelege ca la instalatori sau la pompieri școala lui «fă ca mine». El combină mii și mii de elemente descoperite sau inventate ca până la urmă să emită prețiosul și nu întotdeauna unanim acceptatul nou.”

În ultimii doi ani, Revista literară a publicat, la rubrica Debut, mai mulți liceeni și studenți, tineri și tinere de talent, care, cu timpul, ar putea deveni nume de referință în cultura și literatura română. Iată doar câteva dintre ele: Maria Dabija, Vitalie Colț, Anna Rosier, Iulia Iaroslavschi, Artiom Oleacu, Ioana Isac, Dan Negară, Veronica Ștefăneț, Artur Cojocaru... Marea bucurie, entuziasmul ultimului, manifestate în momentul când și-a văzut primele versuri publicate în RL, pot fi exprimate în scris doar de pana unui maestru.

Până atunci, le transmit tuturor urări de succes și, totodată, îi rog să nu uite un lucru: viața și activitatea scriitoricească trebuie (și chiar merită!) a fi luate în serios, a fi trăite din plin.

Eventualilor mei ucenici sau imitatori, ca să-l parafrazez, la final, pe maestrul Necuvintelor, le promit să-i amendez cu dragostea mea.

Vreme a vacanţelor & a călătoriilor de plăcere. Atât că, să sperăm, creierul/spiritul nu pleacă în vacanţă, iar dacă şi călătoreşte, o face numai în scopuri cognitive. Drept care, în cele ce urmează vă propun un fragment din celebrul roman postum al scriitorului chilian Roberto Bolano (1953 – 2053), 2666 (îl voi prezenta neapărat într-una din emisiunile viitoare de Carte la pachet) cu rugămintea să înlocuiţi, în minte, cuvintele „mexican” şi „Mexic” cu „moldovean”, respectiv, „Moldova” – sunt rânduri care dau de gândit:

„Legătura intelectualilor mexicani cu puterea vine de demult. Nu spun că toţi ar fi aşa. Sunt şi excepţii importante. Nici nu spun că cei care pactizează o fac cu rea intenţie. Nici măcar că acest pact ar fi pact în toată regula. Să zicem că este doar o slujbă. Dar este o slujbă la stat. În Europa, intelectualii lucrează în edituri sau în presă sau îi întreţin nevestele sau părinţii, au o poziţie socială bună şi le dau o sumă de bani în fiecare lună sau sunt muncitori şi delincvenţi şi trăiesc onorabil din munca lor. În Mexic, şi poate că exemplul se poate aplica la toată America Latină, cu excepţia Argentinei, intelectualii muncesc pentru stat. Intelectualul, la rândul lui, poate fi un apărător înflăcărat al statului sau un critic al statului. Statului nu-i pasă. Statul îi dă de mâncare şi-l observă în tăcere. Cu cohorta sa enormă de scriitori mai curând inutili, statul face ceva. Ce? Exorcizează diavoli, schimbă sau cel puţin încearcă să influenţeze timpul mexican. Adaugă straturi de var peste o gaură pe care nimeni nu ştie dacă există sau nu există. Fireşte, nu întotdeauna este aşa. Un intelectual poate lucra la universitate sau, şi mai bine, poate să meargă la o universitate americană, ale căror catedre de literatură sunt la fel de proaste ca cele ale universităţilor mexicane, dar asta nu-l scapă de un telefon în plină noapte de la cineva care vorbeşte în numele statului şi îi oferă o slujbă mai bună, un post mai bine plătit, ceea ce intelectualul crede că merită, şi intelectualii întotdeauna cred că merită ceva mai mult. Această tehnică, într-un fel, îi face pe scriitorii mexicani să ajungă într-o ureche. Îi înnebuneşte. Unii, de exemplu, încep să traducă poezie japoneză, fără să ştie japoneza, şi alţii se apucă pur şi simplu de băutură. Literatura în Mexic este ca o grădiniţă de copii, un cămin de copiii, un kindergarten, o creşă (…) Clima este bună, este soare, poţi să ieşi din casă şi să te aşezi într-un parc şi să deschizi o carte de Valéry, poate scriitorul cel mai citit de scriitorii mexicani, şi apoi să te duci la prieteni acasă şi să stai de vorbă. Umbra ta, cu toate astea, nu te mai urmează. Într-un anumit moment te-a abandonat pe tăcute. Tu te faci că nu îţi dai seama, dar sigur ţi-ai dat seama, imbecila ta umbră nu mai merge cu tine, dar, mă rog, asta se poate explica în multe feluri, poziţia soarelui, gradul de inconştienţă pe care soarele îl provoacă în capetele fără pălărie, cantitatea de alcool consumată, mişcarea ca a unor tancuri subterane a durerii, teama de lucrurile cele mai întâmplătoare, semnele unei boli, vanitatea rănită, dorinţa de a fi punctual măcar o dată în viaţă. Adevărul e că umbra ta se pierde şi tu, pentru moment, uiţi de ea. Şi aşa ajungi, fără umbră, la un gen de scenă şi începi să traduci sau să interpretezi sau să cânţi realitatea. (…)

La rândul lor, intelectualii fără umbră stau mereu cu spatele şi deci, dacă nu au ochi la ceafă, le este imposibil să vadă ceva. Munca lor, de la sine înţeles, este de foarte proastă calitate. Folosesc retorica atunci când presimt un uragan, încearcă să fie elocvenţi atunci când presimt dezlănţuirea furiei, se străduiesc să se supună disciplinei metricii atunci când nu mai rămâne decât o tăcere asurzitoare şi inutilă. (…)

În realitate, ei, care teoretic sunt stăpânii limbajului, nu sunt în stare nici măcar să-l îmbogăţească. Cele mai bune cuvinte folosite de ei sunt cuvinte împrumutate pe care le aud la spectatorii din primul rând. Aceşti spectatori sunt numiţi de obicei flagelanţi. Sunt bolnavi şi la un anumit interval de timp inventează cuvinte atroce şi rata mortalităţii lor este ridicată. Când se sfârşeşte ziua de lucru, teatrele se închid şi gurile de mină sunt astupate cu mari plăci de oţel. Intelectualii se retrag.”

Închei aici, nu înainte însă de a aminti că, volens nolens, intelectualii – de data aceasta, moldoveni – vor trebui să iasă în scenă, la festivităţile de la sfârşitul lunii august, pe 27 şi 31, fiind solicitaţi de Putere, majoritatea spre a da dacă nu strălucire, cel puţin o oarece credibilitate manifestărilor de Limba noastră cea română, iar în cazul unora, şi pentru a fi onoraţi în cadrul Galei Premiilor Naţionale. O vor face, în condiţiile în care „partidul de guvernământ” practic a subminat statul? După ce că se recunosc, prin faptul de a lua parte la festivităţi, drept intelectuali de stat, vor ajunge în cele din urmă şi intelectuali de partid?! (Nu sunt, câtuşi de puţin, întrebări retorice…)