Emilian Galaicu-Păun

Printre vârfurile de peste 8.000 de metri ale literelor române contemporane, proaspătul octogenar Emil Brumaru (n. 1 ianuarie 1939, în Bahmutea – azi Mihailovca, raionul Cimişlia, din Basarabia) face figură aparte – poet pursânge, punând uneori şi câte 15 ani între un volum şi altul (Ruina unui samovar apare în 1983, iar Dintr-o scorbură de morcov tocmai în 1998, la aproape zece ani după revoluţia română din decembrie ’89!), redă poeziei româneşti prospeţimea de început de lume, şi tot el o face să guste (şi ne face poftă şi nouă…) din fructul oprit. Pentru unii „angel pofticios şi iubăreţ, rămas din cele sfinte doar cu aura inocenţei, dar altfel dedat cu totul la păcate lumeşti” (Al. Cistelecan), pentru alţii „sentimental şi ironic, lilial şi dens, tandru şi pătimaş” (Nicolae Manolescu), dacă nu chiar „un tragic, extraordinar poet al singurătăţii” (Ion Bogdan Lefter), Emil Brumaru e chiar poetul nepereche al acestui început de mileniu, de unde numeroase graţii (lirice & media) roiesc în jurul Domniei Sale.

Îl cunosc din mai 1990, pe când poetul ieşean lucra – pe jumătate de salariu, cealaltă o ridica Nichita Danilov – corector la Convorbiri literare; i-am fost în câteva rânduri redactor de carte; i-am păşit pragul casei de mai multe ori (Domnia Sa stă într-o cămăruţă de schimnic, cu câteva computere conectate mereu la Internet şi Messenger), de fiecare dată minunându-mă că odaia cea mai mare e transformată într-o… bibliotecă pe orizontală, cărţile fiind depozitate în stive, claie peste grămadă, direct pe podea, printre care stăpânul casei îşi taie adevărate pârtii, când se porneşte să caute un titlu anume; nu în ultimul rând, i-am prezentat mai multe scrieri şi am realizat nişte interviuri la Radio Europa Liberă.

### Vezi și... ###

Un poet al iubirii

De prisos să spun că-i ştiu pe dinafară zeci de poeme, de-ar fi să-l spun doar pe acesta:

Cântec naiv

Oare

cum se moare?

Aşa cum cade o căpşună-n apă

Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?

Oare

cum se moare?

Dar ce m-a răscolit cu asupra de măsură e o mărturie a lui Emil Brumaru dintr-o scrisoare adresată criticului Lucian Raicu din 2 august 1980 (a se vedea volumul epistolar Cerşetorul de cafea, Polirom, 2004), din care citez fragmentul cu pricina:

„Ţin minte o seară când, la Dolhasca, pe întuneric, m-am dus în grădină, între copacii din spatele casei, am îngenuncheat şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simţeam că pierd ceva definitiv, deşi pe atunci scriam, umblam năuc de versuri, le pândeam şi le prindeam uneori. Unde am greşit? Să fi rămas acolo, la Dolhasca? Dar în ultimii vreo trei ani nu mai scrisesem nimic, sau aproape nimic. Poate că aş fi reînceput? Cine ştie? Poate. Oricum, câteodată, foarte rar, mai cred şi acum că voi reîncepe. Greu e că nu mai am «aparatura» de atunci, sănătatea, bucuria. Fiindcă întotdeauna când am scris m-am simţit fericit, sănătos!!! Trebuie schimbată «metoda»? Înseamnă să schimb totul. Să încep altceva. Şi nu mă pricep. Sau nu pot. Sau nu mai am ce începe.”

Mă cutremur ori de câte ori repet, după autorul Rezervaţiei de îngeri, „am îngenuncheat şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu”; şi ce noroc, pentru Emil Brumaru, dar mai cu seamă pentru noi, cititorii, că Dumnezeu pare să-i fi auzit rugăciunea (inimii) – iar acum, că tocmai „şi-a schimbat prefixul” (în 8, de la 80), mă bate gândul că, fiind vorba de poetul Cântece-lor de adolescent, dar şi al Infernalei comedii, 8-ul aduce a cromozom!

P.S. îndurerat: sâmbătă seara, cu puţin înainte de miezul nopţii, s-a stins din viaţă „îngerul jongler Emil Brumaru”, la 80 de ani abia împliniţi. De unde, acum câteva zile, îi vedeam 8-ul (din 80) în chip de cromozom, iată-l preschimbat în ∞ – for ever.

Fie-i ţărâna uşoară, ca această primă zăpadă a lui 2019.

Carte de bucate

tonul: „O, vechi şi dragi bucătării de vară…”

(Emil Brumaru. Elegie)

Ce mâncare

de peşte

e poezia

ştiu doar

amatorii

de fugu

plimbându-şi

dumicatul

pe pielea

unor sushi-

girls, atât

că poetul

le scrie pe

dinlăuntru –

profanii

mor prin

indigestie,

Emil Brumaru

(1939 – 2019)

par delicatesse…

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Tocmai mă pregăteam să merg la spectacolul pentru copii Vrăjitorul din Oz, montat de Teatrul „A.P. Cehov” din Chişinău (nu că aş fi dat în mintea copiilor, dar sunt într-un juriu…), când Radio France Internationale a difuzat trista veste: vineri, 28 decembrie, s-a stins scriitorul israelian Amos Oz (n. 4 mai 1939).

Întâmplarea – mai mult decât fericită pentru mine – face că ne regăseam la aceeaşi masă în cadrul Festivalului „Zile şi Nopţi de literatură” de la Neptun, de-acum vreo 15 ani, mai mulţi oameni de litere vorbitori de franceză, câteva seri la rând, printre aceştia numărându-se şi Amos Oz. Mai degrabă scund, uscăţiv, şi având cei mai senini ochi pe care i-am văzut în viaţa mea (şi ochii lui Jean d’Ormesson erau de-un albastru bleu ciel, dar reci), autorul Panterei din subterană vorbea cea mai elevată franceză pe care am auzit-o vreodată (şi am urechea „formată”, petrecând în spaţiul francofon luni şi luni de zile). Dar ceea ce m-a cucerit din prima a fost firescul cu care s-a purtat cu ceilalţi comeseni, fără să dea nici pentru o clipă senzaţia că s-ar afla – şi chiar era, cel puţin ca vârstă! – în capul mesei. Bref, îndrăznesc să zic că, preţ de câteva zile, comunicarea de la masa noastră a fost o cuminecare, atât că Marele Preot (ce bine i se potrivea acel nom de plume, Amos Oz) n-a făcut decât să fie ca toată lumea, şi tocmai prin aceasta s-a făcut remarcat. La puţin timp după acele „Zile şi Nopţi…” apărea în România literară interviul lui Marius Chivu cu romancierul izraelit, şi iarăşi proximitatea omului (fără fasoane!) m-a vrăjit, la fel cum tonul confesiv al romancierului cu acelaşi nume mă cucerise odată cu Soţul meu, Michael, urmat de Să cunoşti o femeie ş.a. Altfel spus, peste efigia scriitorului pe care-l citisem deja (şi-l voi mai, în anii ce-au urmat), s-a suprapus imaginea omului firesc, aş zice chiar obişnuit – gen: monsieur tout le monde –, a cărui umanitate răzbătea prin toţi porii, făcând atmosfera mai degajată, dacă nu cumva mai respirabilă.

### Vezi și... ###

„În secolul al XXI-lea, fanatismul este problema cea mai serioasă din lume. Sîntem în plină erupție de fanatism” (Video)

De-a lungul anilor, i-am prezentat mai multe titluri în cadrul emisiunii Carte la pachet; dintre acestea, aleg doar trei, în ordinea inversă prezentării (de la cele recente la cele mai vechi), tustrele de neuitat:

Amos OZ. Iuda

Un roman la cub „al înţelepciunii, al melancoliei şi umorului” (Die Literarische Welt), în care cele trei planuri – mitic, la răscrucea dintre Vechiul & Noul Testamente; istoric, evocând formarea statului Israel; şi sufletesc, al suferinţelor din iubire –, Iuda, de Amos Oz, Humanitas, 2016, este cheia de boltă a unei opere ce face din autorul ei un fel de sacerdoţiu al literelor israeliene.

Mai degrabă roman de idei decât de acţiune, trama propriu-zisă se reduce la un minim necesar – după ce-l părăseşte iubita, măritându-se cu fostul ei prieten, Shmuel Asch se angajează să-i ţină companie unui bătrân infirm, socrul unei văduve de vreo 45 de ani, de care bineînţeles că se îndrăgosteşte –, cât să pună-n ecuaţie nu atât nişte personaje, cât diverse viziuni asupra trădării, care întemeiază – după cum se va vedea – religii & state. „Iuda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine”, notează Shmuel în carnetul său, ferm convins că acesta „a fost primul om din lume care a crezut cu cea mai deplină convingere în natura divină a lui Isus”, căci, nu-i aşa, „fără Iuda, poate n-ar fi existat crucificarea, şi fără crucificare, n-ar fi existat creştinismul”. Persistă însă întrebarea: „cum ar fi arătat lumea, cum ar fi arătat evreii dacă Isus n-ar fi fost predat autorităţilor”, iar o altă polemică – dintre „trădătorul” Shaltiel Abarbanel şi „eroul” David Ben Gurion, şi unul şi altul sionişti convinşi, doar că primul este adeptul unei înţelegeri cu arabii –, în plin proces de formare a statului Israel, redefineşte termenii ecuaţiei: „Pentru că evreii de aici sunt un mare câmp de refugiaţi, şi arabii la fel. Şi de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor”. (În paranteză, se face auzită şi vocea lui Iuda, într-un monolog de vreo 12 pagini, din care se reţine: „Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită (…) mântuirea.”)

Iuda, o carte magistrală care redefineşte poporul Cărţii – în raport cu lumea, dar şi, nu în ultimul rând, în raport cu el însuşi.

Amos OZ, Pantera din subterană

„Şi povestea în sine? Oare spunând-o i-am trădat din nou pe toţi? Sau, dimpotrivă, i-aş fi trădat dacă nu aş fi povestit?”, cu aceste cuvinte se încheie romanul Pantera din subterană, de Amos Oz, Humanitas, 2013, după ce că alte cuvinte – „PROFI E UN TRĂDĂTOR JOSNIC” – declanşează naraţiunea. Cele trei propoziţii interogative din final nu pot contrabalansa una singură – nici nu afirmativă, ci de-a dreptul invectivă! – din debutul romanului.

Suntem în vara lui ’47 într-un cartier de la marginea Ierusalimului, la acea oră încă sub administraţie britanică. Trei puşti – Ben Hur, Cita Reznik şi Profi (naratorul) – se joacă de-a… organizaţia clandestină IoM („Independenţă ori Moarte”), împrăştiind cuie îndoite pe drumul ce duce spre tabăra inamică, scriind lozinci cu vopsea neagră pe ziduri: „Albion, perfide – Israel azi te desfide”, adunând „cabluri electrice, siguranţe, baterii şi becuri” ca să construiască „o rachetă îndreptată exact spre faţada Palatului Buckingham” etc., etc. Toate bune şi frumoase, până iese la iveală „legătura secretă [a lui Profi] cu sergentul Dunlop”, şi care constă în – dar să-l ascultăm pe acesta din urmă – „ca eu însumi să învăţ din gura ta ebraica, şi să te răsplătesc, în schimb, cu lecţii de engleză”. Şi deşi are conştiinţa curată – „Nu i-am destăinuit nici un secret lui Stephen Dunlop. Nici măcar numele meu nu i l-am spus” –, „misiunea de cercetare” (despre care şi-a informat comilitonii) se întoarce împotriva lui: „trădătorul a primit de la inamic napolitane, sirop cu sifon, o chiflă cu salam, lecţii de engleză şi o Biblie care include şi Noul Testament, o carte îndreptată împotriva poporului nostru”. Când Profi dezminte, punct cu punct, acuzaţiile ce i se aduc, vine lovitura de graţie: „Trădătorul a citit cinci enciclopedii şi nu a înţeles ce a făcut (…) Păcatul tău e că-l iubeşti pe inamic. Să-l iubeşti pe duşman, asta înseamnă cu adevărat trădare”. Când, de fapt, tot ce-şi doreşte puştiul e „să ne înţelegem în sfârşit unii pe alţii, să lăsăm puţin de la noi, să ne împăcăm şi să iertăm”.

O carte în care Vechiul şi Noul Testamente îşi dau mâna…

Amos OZ, Să nu pronunţi: noapte

Ce forţă calmă emană din romanul lui Amos Oz, Să nu pronunţi: noapte, Humanitas, 2010, şi câte faţete descoperă publicaţia Sunday Telegraph într-o operă căreia nu-i lipseşte nimic pentru a fi în-Nobel-ată: „Felul în care Amos Oz descrie lucrurile este la nivelul lui Faulkner, iar căutarea idealurilor îl apropie de Tolstoi. Personajele sale nefericite şi decadente îl evocă pe Saul Bellow, iar radiografia sentimentelor şi obsesia pentru problemele dureroase ating intensitatea lui Dostoievski”. Or, personalitatea autorului rezidă în toate aceste însuşiri de (la) mare creator(i), cărora li se adaugă stilul inconfundabil, marca Amos Oz, de o densitate amintind de numărul de locuitori pe kilometru pătrat al Israelului.

Un cuplu stabilit într-un orăşel de lângă Marea Moartă, Tel Keidar, Teo inginer sexagenar şi Noa profesoară de literatură, mai tânără cu 15 ani; moartea (sau sinuciderea) unui elev, despre care se bănuieşte că s-ar fi drogat; tatăl băiatului mort care vrea să înfiinţeze, în memoria fiului, un centru de dezintoxicare, sarcină pusă în grija lui Noa; reacţia ostilă a mediului care afectează viaţa cuplului – iată puţinele elemente, combinate cu mare măiestrie, ce te ţin cu sufletul la gura preţ de 200 de pagini. Redactată pe două voci – partitura lui Teo şi cea a lui Noa –, naraţiunea pare când sfâşiată de contradicţiile celor doi, când amplificată, graţie efectului de ecou. O probă, a felului cum e trăită intimitatea de-o parte şi de alta – Teo: „În aceeaşi clipă m-am simţit luat de un val cald, nu numai de dorinţă, ci şi de tendinţa de a o proteja. Senzualitatea ei nu avea nici o reţinere, deschisă, şi totuşi plină de curiozitate, din dorinţa puternică de a mă cunoaşte imediat şi total, de a trece peste toate banalităţile, (…) de a pune stăpânire pe mine în aceeaşi noapte”; şi Noa: „Voiam şi nu voiam să mă supun, să-l ascult, să-i permit să-mi dea ceea ce doreşte, şi totuşi m-am strecurat din îmbrăţişarea lui, din alintarea cu care mă sufoca, şi l-am făcut să stea pe spate fără să se amestece în ce se petrece cu el şi aşa a fost până la punctul de echilibru, de unde până la sfârşit am fost amândoi ca la patru mâini (…)”

Chiar dacă, în rest, vocile lor sună mai curând discordant, ultimul cuvânt tot femeia îl are: „Deocamdată, (…) am să fac un duş şi am să vin la el prin întuneric”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.