Emilian Galaicu-Păun

Unei urechi „făcute” titlul de mai sus îi aminteşte negreşit de capodopera americanului Truman Capote Alte glasuri, alte încăperi; întrebarea este însă cum anume se „face” o ureche de… cititor. (Că doar nu prin… urecheat copiii şi puşi cu de-a sila să citească ceea ce li se pune în faţă!) Întrebarea se complică pe măsură ce cartea este concurată tot mai abitir de smarphone, nu neapărat însă – dar despre asta, în cele ce urmează.

Miercuri, 13 noiembrie, pe când preş. Igor Dodon se-ntâlnea cu fracţiunile parlamentare în vederea deblocării crizei politice, după demiterea guvernului Maiei Sandu, ca să-l desemneze în cele din urmă, în seara aceleiaşi zile, pe consilierul prezidenţial în probleme de economie Ion Chicu drept candidat la funcţia de prim-ministru al RM, nişte cărturari – Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Gheorghe Erizanu şi subsemnatul, cu toţii autori Cartier – se aflau la Liceul Teoretic din Ştefăneşti, raionul Floreşti, la o oră deschisă de literatură (cu toate clasele gimnaziale & liceale laolaltă!), în timpul căreia s-a discutat, s-a cântat & recitat poezie, s-a vorbit câte-n lună şi stele, într-o atmosferă prietenoasă, aş zice chiar de sărbătoare (şi spiritul se cere sărbătorit, prin cuminecare cu oamenii de cultură, mai cu seamă într-o lume atât de materialistă ca a noastră).

Ca de fiecare dată la asemenea întâlniri, n-au lipsit întrebările privitoare la lecturi, de plăcere sau formative, la care recunosc că-mi vine tot mai greu să răspund, dat fiind schimbările (y compris, tehnologice; vorba lui Gheorghe Erizanu: „Văd că aveţi smartphoane mai scumpe decât telefonul meu mobil”) din societate. De bună seamă, există oare un „Decalog” al cărţilor (pe vârste, pe categorii, pe interese) pe care tot omul se cuvine să le citească? Sau trebuie luată în calcul individualitatea fiecăruia, nu înainte însă de a pune în discuţia lectură însăşi. Căci, de la J.M. Coetzee (Premiul Nobel pentru literatură, 2003) citire:

„(…) Există un citit mort şi un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experienţa multor copii, a acelor copii care, aşa cum se spune, nu învaţă niciodată să le placă cititul. Nu este imposibil să înveţi prin cititul mort, ca atunci când înveţi pe de rost, dar aceasta este în sine o experienţă stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă.

El presupune să-ţi găseşti drumul către vocea care-ţi vorbeşte de pe pagină, vocea celuilalt, şi să-ţi asumi vocea astfel încât să-ţi vorbeşti ţie (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deşi poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) şi a unui punct de intrare, care îi vor permite cititorului să se pună în locul fantasmei.

(Asemănător cu dialogul dintre scriitor şi ficţiunea cititorului cu privire la scriitor din cititul viu este şi dialogul dintre scriitor şi ficţiunea scriitorului cu privire la cititor, care ţine de experienţa scrisului. Mai exact, scriitorul se adresează cuiva, unei fantasme a cititorului, care îi răspunde pe măsură ce cuvintele se aştern pe pagină.)”

De la cartea de citire la cartea de învăţătură, preţ de 10-12 ani, şi invers, doar că de data aceasta e vorba de o cu totul altă lectură, ce se sustrage curriculumului, una de gradul doi cum ar veni (acel „joc secund, mai pur”), una formativă – iată cum arată un posibil „grafic” al (încă – în caz contrar, aceste rânduri n-ar avea nici un sens!) probabilei întoarceri cu faţa spre carte a Fiului Rătăcitor, alias adolescentul de pe băncile şcolii. „La începutul unor asemenea schimbări situam şi lectură”, scrie Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, şi continuă: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”. (Între paranteze fie spus, de cele mai multe ori manualul de literatură te face să nu mai vrei să deschizi niciuna!)

Cea mai cumplită frustrare a adolescenţei (generaţiei) mele ţine de accesul – în sensul de lipsă a acestuia! – la carte: autori ale căror nume nu trebuiau nici măcar pronunţate, titluri ce te făceau să visezi, şi care-ţi transformau viaţa într-un coşmar odată descoperite la tine. Cine nu a citit cărţi pe sub masă, învelite în „Правда” sau „Moldova Socialistă”, împrumutate de la/unor persoane de încredere, va înţelege anevoie bucuria de a face rost de un titlu anume, acum când e suficient să dai pe „search”. Ca să nu mai vorbesc despre circuitul pe sub mână a unor opere în samizdat, semn că făceai parte dintr-o reţea bazată pe încredere – şi asta tocmai în ţara unde se mai pedepsea „за недоносительство”. Dacă totuşi am ieşit (unii) mai mult sau mai puţin întregi la minte dintr-un regim pornit să dea la cap celor ce se făceau vinovaţi de delict de opinie, faptul acesta se datorează unor lecturi formative, singurul lucru pe care l-am putut opune – de cele mai multe ori, la modul individual – unei mutilări colective. Adevărate CV-uri, cât un perete (doi, trei etc.), bibliotecile personale ale scriitorilor/cititorilor din generaţia mea.

Şi într-o societate democratică, unde majoritatea este expresia unor alegeri libere, ce rost mai au aceste „CV-uri” individuale? Cui folosesc şi la ce bun aceste adevărate semne distinctive într-o epocă a globalizării?! Îndrăznesc să afirm că, mai abitir decât într-o societate bazată pe interdicţie, abia într-una a tuturor libertăţilor cartea îşi atinge randamentul deplin. Atunci când alegerea se face pe faţă, dintr-o mulţime de posibilităţi, acest act deliberat are greutatea unui pact cu tine însuţi (dacă nu cumva cu demonul lăuntric – deloc întâmplător, Faust e considerat drept mitul fondator al lui homo europaeus): în ultimă instanţă, devii ceea ce citeşti. Indiferent însă de regimul politic, cele câteva (zeci, sute, mii de – Borges le-a numit Biblioteca personală) cărţi ce te fac să devii tu însuţi (altele se mulţumesc să te „livreze” societăţii, după chipul şi asemănarea acesteia) au în comun această trăsătură fundamentală: empatia. Trăim cu viaţa eroilor, le preluăm gesturile, cuvintele, numele, dar şi visele, iar identificarea cu cutare sau cutare personaj ne ajută să fim noi înşine. Dacă ar fi să scad zecile, dacă nu sutele de mii de volume citite de când mă ţin minte, mi-aş păstra, pentru a promova cu succes adolescenţa, aceste zece titluri:

Crimă şi pedeapsă, de Fiodor Dostoievski;

Moby Dick, de Herman Melville;

Martin Eden, de Jack London;

Limba salvată, de Elias Canetti;

Cărarea pierdută, de Alain-Fournier;

Străinul, de Albert Camus;

Maestrul şi Margarita, de Mihail Bulgakov;

De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger;

Memorii, de Mircea Eliade;

Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez.

Toată viaţa mea s-ar fi dus de râpă (vorba vine) dacă, la momentul potrivit, nu puneam mâna, rând pe rând, pe fiecare din aceste titluri. Altele s-au alăturat firesc, pe parcurs, ca nişte bune cunoştinţe ale primelor – şi aşa, şi tot aşa, până s-a împlinit presimţirea (lui R.M. Rilke) şi am putut rosti, în cunoştinţă de cauză, cel mai frumos vers scris vreodată, apropriindu-mi-l:

„La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Titlul de mai sus e doar pe jumătate şugubăţ, căci faptele s-au petrecut aşa – în octombrie 2009 mă aflam la Erevan, în Armenia, la un Congres al Traducătorilor din ţările fostei URSS, printre participanţi numărându-se până şi balticii; era într-o zi de miercuri, când stând de vorbă cu nişte tineri vorbitori de franceză din Belarus, am pariat că Herta Müller va lua Premiul Nobel pentru Literatură. Acum nu mai ţin minte ce nume – mult mai ilustre, la acea vreme! – rostiseră ei; în după-amiaza zilei de joi, când s-a anunţat proaspătul laureat Nobel, belaruşii au venit să mă felicite, totodată vrând să ştie pe ce mă bazasem în pronosticul meu. La ora aceea citisem doar un roman al nemţoaicei originare din România, Încă pe atunci vulpea era vânătorul, publicat la o editură timişoreană, Amarcord, care între timp a dat faliment – nu se poate spune că scrierea s-a bucurat de mare succes. (Abia mai târziu voi citi marile ei cărţi, Leagănul respiraţiei în primul rând, în seria de la Humanitas.) Ceea ce uitau belaruşii, mult mai tineri ca mine, e că în toamna lui 2009 tocmai se împlineau 20 de ani de la căderea Zidului berlinez – iar candidatura Hertei Müller, nemţoaică plecată din România ceauşistă în jumătatea a doua a anilor ’80, şi care a făcut o fulminantă carieră literară în RFG, era alegerea ideală. (Nu că n-ar fi meritat pentru valoarea intrinsecă a operei ei prozastice şi eseistice!)

Suntem într-o miercuri de noiembrie, 2019, la mai puţin de trei zile după ce socialistul Ion Ceban a câştigat alegerile municipale, iar unii deja anticipează, nu fără temei, scenariul zilei de mâine, 7 noiembrie – vă mai aduceţi aminte, Ziua Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie de-acum 102 ani –, când proaspătul ales va scoate lumea la Paradă. De unde din 1989 încoace, Chişinăul fusese leagănul mişcării de renaştere naţională, iată-l acum bătând în „roşu” – rămâi siderat auzind din gura unui oficial (numitul Ion Ceban), în cadrul emisiunii În profunzime de la ProTV, că vorbeşte „moldoveneşte” (logică, întrebarea Lorenei Bogza: „Şi ce veţi sărbători, în calitate de primar general, pe 31 August – Limba noastră? fără cea română!”). Bref, n-am nici un chef să fiu scos la Paradă; mai bine o recitesc pe Herta Müller”!

* * * * * * * *

Herta MULLER, Omul este un mare fazan pe lume

Încă pe atunci când îşi redacta primul său roman, pe care-l trimite în Germania pe post de buzdugan înainte să se repatrieze ea însăşi, Omul este un mare fazan pe lume, Humanitas, 2011, Herta Müller se anunţa drept un scriitor în toată puterea cuvântului, chit că nimeni (mai cu seamă în România ceauşistă) nu ar fi pariat pe destinul viitoarei laureate a Premiului Nobel. La acea oră însă (suntem în 1986), cartea stârneşte o reacţie dură – nu doar din partea oficialităţilor, dar şi a comunităţii germane din România, care vede în Herta Müller o „murdăritoare de cuib” (până şi un critic avizat, ca Horst Fassel, îi reproşează că nu reflectă realitatea, ci o falsifică!). Or, dintre toate scrierile autoarei, Omul este un mare fazan pe lume dă măsura talentului celei ce avea să se mărturisească: „Sunt mânată din interior să scriu despre această temă de rănile pe care le port cu mine. Sinele meu este legat de experienţa dictaturii – nu eu îmi aleg această temă”.

La fel cum nu ea şi-a ales tema emigraţiei; mai degrabă, aceasta a dat buzna în romanul ce-o va scoate pe încă tânăra autoare pe orbită europeană. „De când vrea să emigreze, Windisch vede sfârşitul peste tot în sat. Şi timpul încremenit pentru cei care vor să rămână”, citim în chiar prima nuveletă a romanului, iar ceea ce va urma nu face decât să confirme că pentru şvabii din Banat „Timpul s-a sfârşit”. Tocmai d’aia toată lumea încearcă să-şi scoată paşaport, cu orice preţ – ştiut care: „…preotul şi-a pus un pat de fier în sacristie. În patul acesta caută el împreună cu femeile certificatele lor de botez”; în paralel, „…miliţianul pierde cererile şi timbrele judiciare chiar şi de şapte ori. Le caută în depozitul poştei, pe o saltea, împreună cu femeile care vor să emigreze”. Or, Windisch are un simt acut al onoarei; nu-i destul că o ia de nevastă pe Kathi care a supravieţuit celor 5 ani de lagăr rusesc fiindcă s-a urcat, rând pe rând, în patul unui şi altuia, acum o vede pe Amalie gată să preia ştafeta mamei. „Pe Kathi a ta o lasă în pace. Dar vine fiică-ta la rând. Preotul o face catolică, iar miliţianul apatridă”, îl avertizează paznicul – ceea ce se şi întâmplă în secvenţa Crucea de argint: „Crucea de argint atârnă între sânii Amaliei. Mâinile miliţianului îi apasă sânii.

– Frumoase mere, îi spune preotul, iar gura lui e umedă. (…)

– Miroşi bine, şopteşte miliţianul”.

Acum cred că înţeleg ce vrea să spună autoarea când afirmă, într-un interviu: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită”.

Herta MULLER, Leagănul respiraţiei

„Tăcerea a fost, în sfârşit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală”, în astfel de termeni Suddeutsche Zeitung salută apariţia romanului Leagănul respiraţiei, de Herta Müller, Humanitas, 2010, ceea ce consună oarecum cu percepţia interioară a autoarei, exprimată prin gura protagonistului, Leopold Auberg: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicicum despacheta în cuvinte”. Mai trebuie adăugat că-n spatele personajului fictiv Leo Auberg stă un om real, şi nu unul oarecare, ci poetul Oskar Pastior, cu care de altfel Herta Muller ar fi trebuit să scrie – la patru mâini – acest roman, dacă moartea acestuia nu punea imensa povară a confesiunii pe umerii scriitoarei de limbă germană, născută în România. Ei bine, romanul chiar debutează cu o „împachetare” – împreună cu toţi etnicii germani cuprinşi între 17 şi 45 de ani din România lui 1945, Leo urmează a fi ridicat şi trimis într-un lagăr de muncă din URSS – , familia echipându-l pentru lunga-i călătorie. „… bunica mi-a spus: ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE. Am reţinut această propoziţie, (…) am luat-o cu mine în lagăr. A lucrat în mine mai mult decât au făcut-o toate cărţile…”

Urmează şaizeci şi ceva de capitole, mai mari sau mai mici, în care se descrie viaţa de zi cu zi din lagăr: Despre oamenii severi; Despre Îngerul foamei; Despre intoxicaţia cu lumină de zi; Despre cărbune etc., etc. Fără să vreau, mă gândesc la Povestiri din Kolâma, ale lui Varlam Şalamov, ca densitate a suferinţei pe cm pătrat de pagină, autoarea germană având şi atu-ul de a fi poetă. Căci nu factologia goală, ci fiorul cu care-i adusă-n text face din Legănul respiraţiei o capodoperă: „Iar nouă cerul gurii ni se-nălţase într-atât, încât în timpul mersului ecoul paşilor se dădea de-a rostogolul prin gură” sau „Pâinea era mereu acoperită cu un cearşaf alb ca şi cum ar fi fost un morman de cadavre” sau „Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli (...) Lagărul e-un univers practic” sau „De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub frunte”.

În chiar anul apariţiei romanului Herta Müller primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.