Emilian Galaicu-Păun

Se spune că într-o bună zi a anului 1635, într-una din curţile palatului său Dolmabahce din Istanbul, cu arcadele sale triumfale şi turnul lui cu ceas impunător, tânărul sultan Murad al IV-lea se aşezase să citească în linişte Săgeţile nenorocirii, o colecţie de poeme satirice scrise de marele poet otoman Nefi. Nici n-a apucat bine să deschidă cartea, că un fulger năprasnic a lovit un castan din grădinile palatului – un semn rău, cu siguranţă. Tulburat până-n adâncul sufletului, sultanul aruncă volumul lui Nefi în mare – palatul său Dolmabahce fiind situat chiar pe malul Bosforului. Doar că nu se linişti cu atât, ci le-a dat duşmanilor lui Nefi dezlegare de a-l pedepsi pe poetul Săgeţilor…, după cum vor crede aceştia de cuviinţă. Câteva zile mai târziu, bătrânul poet fu sugrumat cu un laţ, şi aruncat în apele Bosforului, tot acolo unde sultanul Murad al IV-lea zvârlise Săgeţile nenorocirii, cartea aducătoare de fulgere – ape în care poeziile lui s-au topit, vers cu vers.

De aceea se spune că peştii din partea aia a Bosforului sunt atât de negri – au înghiţit prea multă cerneală. Bieţii de ei încă mai caută cuvintele poemelor, după ce că tot ei s-au înfruptat cu carnea poetului. (În paranteză fie spus, Murad al IV-lea n-a zăbovit mult pe tron, murind în 1640, la 27 de ani (n. 1612); zilele poetului Nefi au fost mai lungi, între 1572 şi 1635, iar opera sa – de-a dreptul nepieritoare.)

De ce mi-am adus aminte de această istorie d’antant? Ce m-a străfulgerat prin cap ca să v-o spun tocmai ACUM?

O anume „potrivire” cu timpurile pe care le trăim – nu înainte însă de a evoca alte Săgeţi, din 1972 (cum ar fi, la 400 de ani de la naşterea lui Nefi), ale lui Petru Cărare, volum retras din librării imediat după publicare şi dat la cuţit (noroc că multă lume a reuşit să pună mâna pe carte, vestea răspândindu-se fulgerător), iar autorul exilat în provincie – spre „reeducare”! –, după ce că a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor. Ei bine (nimic bun, de fapt!), această reacţie a Puterii faţă de o carte e simptomatică mai cu seamă în ţările autoritare, unde umorile (& ignoranţa sau fricile) unui „cap încoronat” pot să-l coste capul pe autor.

Şi cu autorii care-şi vâră singuri şi nesiliţi de nimeni capul în… aura puterii, ce (li) se întâmplă, după?!... Când un foarte respectabil scriitor, ajuns la o vârstă venerabilă, şi care a avut de suferit la vremea lui, unul din puţinii pe care perestroika l-a prins cu operă de sertar, apare în spotul electoral al unui candidat al Puterii – suntem în plină campanie electorală! –, ce riscă, de fapt (nu întreb: ce câştigă, sigur n-o face „de dragul ideii”). Nu cumva peştii din Marea Neagră, în care se varsă Prutul („trup rupt”, vorba poetului Vasile Romanciuc), au să înghită şi mai multă cerneală, iar cei mai mari (şi ignoranţi) – într-o bună tradiţie – pe cei mai mici (şi cărturari)?

Ţara lu’ Peşte!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Cel puţin o dată pe an – de Ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie (perfectă sincronizare a celor două ţări, România şi Republica Moldova!) – e de bun simţ să-i chestionăm pe urmaşii lui Vasile Alecsandri, cum e cu lectura poeziei. A făcut-o revista Sinteze din Cluj-Napoca, în nr. de noiembrie-decembrie, intitulat „Statul Paralel al Poeziei”, iar ceea ce dezvăluie o anchetă IRES dă de gândit: doar 2% dintre români declară că citesc în mod frecvent poezie; 27% dintre români recunosc că au scris cel puţin o singură poezie; unul din cinci români ştie numele unui poet contemporan (Dinescu, Blandiana, Cărtărescu – în ordinea preferinţelor); Eminescu este mai citit în Transilvania, Banat, Muntenia şi Oltenia, decât în Moldova, iar Adrian Păunescu e de două ori mai citit în Moldova comparativ cu alte regiuni. Asta, în linii mari; luat la bani mărunţi, tabloul arată astfel: la întrebarea „Cine este poetul român preferat de Dvs.?”, topul arată în felul următor: Mihai Eminescu – 58,5%; Ion Creangă (sic!) – 3,7%; Adrian Păunescu – 3,5%; George Bacovia – 3,4%; Lucian Blaga – 2,5%; Vasile Alecsandri – 2,0%; Nichita Stănescu – 1,6%; Octavian Goga – 1,5%; Ion Minulescu – 1,2%; Tudor Arghezi – 0,9%; George Topârceanu – 0,5%; Nicolae Labiş – 0,3%. Mai puţin surprinzătoare sunt răspunsurile (ca la şcoală!) la întrebarea „Care este titlul poeziei Dvs. preferate?”: Luceafărul de M. Eminescu – 21,3%; Mama şi Iarna pe uliţă de G. Coşbuc – 2,5%; Scrisorile de M. Eminescu – 2,2%; La steaua de M. Eminescu – 1,3%; Plumb de G. Bacovia – 1,3%; Ce te legeni? de M. Eminescu – 1,3%; Pe lângă plopii fără soţ de M. Eminescu – 1,0%; Moartea căprioarei de N. Labiş – 0,9%; Mioriţa – 0,9% ş.a. Nu-i greu să remarci că-n top tenul preferinţelor pe texte, nu figurează decât trei autori – Eminescu, Coşbuc şi Bacovia –; atât că diferenţa dintre cel din fruntea clasamentului (21,3%) şi următorii doi (2,5%) e de-a dreptul strivitoare.

Despre ce vorbesc aceste statistici? Despre şcoală, în cazul preferinţelor pe texte (că doar nu vă imaginaţi cum tot românul cititor de poezie se apucă să recitească, a câta oară, cele 98 de strofe ale Luceafărului; mai treacă-meargă, Mama sau, sezonier, Iarna pe uliţă); despre impactul mass-media, în cazul poetului preferat (Adrian Păunescu în imediata apropiere a lui Eminescu, chiar dacă la o distanţă de 55%, dar devansându-i pe Bacovia, Blaga, Stănescu sau Arghezi – se poate una ca asta?!) sau a poetului contemporan cunoscut (Dinescu, Blandiana, Cărtărescu – toţi trei vedete media). (Între paranteze fie spus, sunt curios ce-ar fi răspuns aceiaşi români cititori de poezie la întrebarea: „Care este versul Dvs. preferat?”; eu unul aş fi ezitat între „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”, „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” şi „Eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna”…)

Aceeaşi publicaţie a avut inspirata idee să publice ample interviuri cu câţiva poeţi români contemporani – dintre care unul, Ion Mureşan, laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” –, consacraţi (Şerban Foarţă) sau tineri (Ştefan Manasia) & neliniştiţi (Ada Milea), fără a-l uita pe „cel mai cunoscut poet anonim român – Ivcelnaiv”, urmate de texte eseistice semnate de „greii” Mircea Muthu, Ion Pop, Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov ş.a.

Inspirat, ca de fiecare dată când vine vorba de creaţie, Ion Mureşan s-a întrecut pe sine însuşi, în cele 9 pagini acordate cu generozitate de Sinteze; voi cita doar două fragmente, spre luare aminte: „…poezia este o relaţie între două realităţi, la fel de puternice: realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă. Subiectivitatea este o realitate. Poezia face legătura între aceste două realităţi, prin poezie începi să înţelegi că lumile sunt legate. Poezia este dovada existenţei lui Dumnezeu, cea mai mare dovadă a existenţei Lui, pentru că ea demonstrează că toate lucrurile sunt legate unele de altele, că toate lucrurile din Univers comunică, şi lucrurile interioare, şi fragmentele de subiectivitate comunică între ele, şi ideile comunică între ele, şi cuvintele comunică între ele. Becquerel, un fizician de la începutul secolului XX, spunea că, dacă mişti un deget pe Pământ, ceva se mişcă pe Sirius. Asta dovedeşte că universul este o ţesătură de relaţii, că nu poţi să mişti ceva într-o parte a universului fără să se mişte ceva în altă parte a universului. Eu am mers ceva mai departe şi am zic că, dacă mişti ceva în cuvântul deget, ceva se mişcă în cuvântul Sirius”, şi, ceva mai încolo: „Omul contemporan are nevoie de poezie ca de hrană. (…) Teoria mea e ca în cazul unui organism bolnav; dacă apare o infecţie undeva, el secretă anticorpi, leucocite şi înconjură infecţia şi o neutralizează. La fel şi într-o societate bolnavă, poeţii sunt anticorpii sociali care înconjoară răul, înconjoară infecţia socială şi încearcă să o neutralizeze. (…) este o încercare de a îndepărta răul, de a îndepărta urâtul din lume şi din preajma lui, e o încercare de a vedea lumea în culori frumoase şi de a şi-o face dragă, de a şi-o apropia, de a se împrieteni cu ea”.

Revenind cu picioarele pe pământ (românesc / moldovenesc), nu pot să nu-i felicit pe cei doi laureaţi merituoşi din acest an, Liviu Ioan STOICIU, laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” , şi Ana RAPCEA, laureată a Premiului „Constantin Stere” al Ministerului Culturii din Republica Moldova, acordate ambele pe 15 ianuarie, la Botoşani & la Chişinău.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.