Emilian Galaicu-Păun

Invitat în Vinerea Mare la TVR de către actriţa Dana Ciobanu, de data aceasta pe post de jurnalistă, să discutăm despre reflectarea minunii Învierii în literaturile lumii, y compris şi în cea română, cele 50 de minute au trecut ca o clipă, astfel că poemul Ci eu singur sub pământ de Ion Mureşan, pe care am vrut să-l citesc pe final, a rămas nerostit. O fac acum, nu înainte de a spune câteva cuvinte despre „materia cu care lucrează Ion Mureşan: nu alcoolul halucinaţiei, ci acela al compasiunii tragice” (Al. Cistelecan), şi anume:

Trezirea vine în acordurile finale ale cărţii Alcool, odată cu Ci eu singur sub pământ – capodopera lui Ion Mureşan, ce stă alături de alt mare poem vizionar, Înălţarea la cer –; simetric Poemul-ui alcoolicilor, care-i un soi de Poarta Raiului, acesta-i chiar uşa din spate a cărţii prin care se iese fără glorie (“Ci eu singur sub pământ./ Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe./ Căci pământul i-a expectorat pe toţi./ Pe toţi i-a scuipat între flori,/ în batista înflorată a primăverii./ Pe toţi i-a dat afară”). Doar că – lovitură de teatru – “tocmai acum e Ziua Învierii”; şi astfel, de unde te aşteptai la o viziune întunecată sau la o litanie neagră, brusc se aude: “Oh, ce bucurie mare!” Mai departe totul se întâmplă ca-ntru rêve éveillé : “Aceasta e Ziua Judecăţii,/ ziua în care creşte carnea pe fiecare os/ (…) Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna./ E o carne sigură./ Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice : «Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!».” Tonul devine unul liturgic, iar apariţia lui Christos spre final ar trebui să marcheze momentul culminant (“Asta am apucat să văd,/ căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer,/ iar eu singur, singur, singur pentru vecie/ şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra (…) Oh, ce bucurie mare!”), dacă toată construcţia n-ar fi dată peste cap de chiar “întunericul [care] scuipă un înger” ce-l va “duce [pe poet] în lumină”, “de o ureche”, spre deznădejdea acestuia că – nota bene! – “întunericul rămâne singur”. Ceea ce aminteşte de legendele soteriologice, conform cărora Hristos (sau Maica Domnului) ar fi coborât în Iad spre a-i elibera pe păcătoşi. Nimic de luat, nimic de adăugat. Este acel caz – rarissim – când poezia nu se caută, fiindcă ea e cea care te găseşte! Sau, mai exact : ţi se arată, ţi se revelează. Ca şi cum fugit – de-a scăpării! – de-acasă, să te lupţi cu Îngerul (dar asta încă n-ai cum s-o ştii – o afli din mers), te-ai pomeni, dintr-o dată, pe drumul Damascului.

* * * * * * * * *

Ion MUREŞAN. Ci eu singur sub pământ

Ci eu singur sub pământ.
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.
Pe toţi i-a scuipat între flori,
în batista înflorată a primăverii.
Pe toţi i-a dat afară.
Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase
domnişoare tebeciste.
Pleoasc! i-a scuipat pământul în iarbă.

Şi tocmai acum e ziua Învierii.
Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.
E Ziua Judecăţii.
Oh, ce bucurie mare!
Pe toţi i-a scos pământul afară
din plămânii lui,
din lăzile lui frigorifice
unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

Aceasta e Ziua Judecăţii,
ziua în care creşte carnea pe fiecare os,
carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.
Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.
E o carne sigură.
Căi tot omul ţipă de bucurie şi zice:
“Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”

Ci eu singur sub pământ.
Şi pe fiecare osisor creşte carnea.
Încât se umple pământul de oameni
şi apele de peşti
şi cerul de păsări
şi cuştile de câini
şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte
(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)
oh, ce bucurie mare!

Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase
se bucură şi ei
căci, după câte văd eu de sub pământ,
în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit
ori mari cât o casă care arde,
iar flăcările, pleoasc, numai ce scuipă oase
şi pe oase numai ce creşte carnea,
iar dacă undeva, în lume, apare o idee,
numai ce vezi că in jurul ei creşte un cap,
numai ce vezi ideea că se tolaneşte la umbra unei frunţi
care înainte nici nu era.
Oh, ce bucurie mare!

Ci eu singur sub pământ.
Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.
Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipit de geam.
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.
Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.
Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului
şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat
din neagra împărăţie.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.
Iar ei joacă hora,
roată-roată în jurul lui Christos
care stă ca un miel în mijlocul lor.
Şi ce văd eu, prin iarbă văd:
femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele
şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,
şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi
fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.

Asta am apucat să văd,
căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer,
iar eu singur, singur, singur pentru vecie,
şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,
cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,
singur în laptele dulce al întunericului,
singur sub pământ.
Oh, ce bucurie mare!

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.
Şi deodată, pleoasc,
întunericul scuipă un înger,
un înger mic mic,
un înger sfrijit,
un înger diabetic,
un înger albinos,
ultimul îngeraş recuperator.
Care mă înhaţă de o ureche
şi mă duce în lumină şi eu plâng
şi plâng prin aer
cu urechea între degetele îngeraşului,
plâng,
că întunericul rămâne singur.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

455 la număr, împliniţi pe 23 aprilie – în aceeaşi zi cu Miguel de Cervantes, mai mare cu 17 ani, dar murind în acelaşi 1616 –, atât că anii-lumină (căci la ei se face referinţă în titlu) nu măsoară timpul, ci spaţiul. Or, Shakespeare s-a „globalizat” (şi nu mă refer neapărat la „Globe”, Teatrul său) de câteva secole, devenind pentru unii un canon, sau chiar centrul canonului (a se vedea, în acest sens, Harold Bloom, Canonul occidental), pentru absoluta majoritate un brad – acoperind ţări şi continente, traversând meridiane şi paralele, unul din cei patru evanghelişti ai literelor europene, alături de Dante, Cervantes şi Goethe.

Inspirată, ideea Bibliotecii Naţionale din Chişinău de a inaugura pe 19 aprilie curent, în chiar Ziua Uşilor Deschise, o expoziţie de carte consacrată geniului britanic, aceasta conţinând ediţii vechi, de-acum 2-3 secole, dar şi unele recente, precum şi traduceri în diferite limbi – deloc retoric, mă întreb dacă există oare vreo limbă, având o cât de mică tradiţie literară, în care acesta să nu fi fost tradus – din opera shakespeariană. Invitat să le vorbesc studenţilor de la Facultatea de limbi moderne despre Shakespeare, recunosc că într-o primă fază aproape că m-am pierdut, în faţa imensităţii subiectului; abia după ce l-am circumscris unui perimetru „canonic” (pe urmele lui Harold Bloom, se-nţelege), m-am aventurat să-i antrenez într-o călătorie imaginară a formelor – iar drept compas şi busolă, dar şi Stea Polară, mi-a servit sonetul.

Inventat de Giacomo da Lentini (1210 – 1260), autor a 16 cântece şi 22 de sonete, apoi cultivat de Dante (1265 – 1321) şi adus la desăvârşire de Petrarca (1304 – 1374) în forma care-l consacră (2 catrene cu rimă îmbrăţişată + 2 terţine cu rimă variabilă), ce face Shakespeare (1564 – 1616) cu acest giuvaier poetic? Îl demontează şi îl reface după propria pricepere – 3 catrene cu rime încrucişate + un diptic cu rime împerecheate care „trage morala” textului. Astfel că, odată apărute cele 154 sonete ale sale, se vorbeşte despre sonetul dantesc (sau petrarchist) şi sonetul shakespearian – şi unul, şi altul fiind în chiar inima canonului.

Gheorghe Asachi, în 1821, apoi Eminescu (autor a 31 de sonete), Macedonski, Ion Pillat, Coşbuc, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă, Emil Brumaru ş.a. se numără printre cultivatorii cei mai iscusiţi ai sonetului (dantesc/petrarchist – se cuvine de precizat), dar abia Vasile Voiculescu (1884 – 1963) a avut fericita idee să „clintească” tradiţia locală, mutându-se pe celălalt picior (de vers, cum altfel?!), odată cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, apărute postum în 1964, cu o prefaţă de Perpessicius. Pe cât de temerar gestul, pe atât de singular – sonetul shakespearian continuă să fie rara avis în poezia română contemporană, privilegiat fiind sonetul dantesc/petrarchist: Vasile Romanciuc şi Arcadie Suceveanu – pentru a da numele unor poeţi-giuvaiergii din Basarabia – stau mărturie în acest sens.

Despre toate acestea – şi multe altele – le-am vorbit studenţilor de la Limbi moderne, preţ de o lecţie academică, iar ca să le intre mai lesne în cap, mi-am încheiat discursul cu… un sonet (se putea altfel?!) de extracţie proprie, dantesc ca formă, dar shakespearian în intenţie, pe care, cu voia Domniilor Voastre, îl reproduc în cele ce urmează.

* * * * * * *

Sonet la fix